Tipul creştinului habotnic

Habotnicul sau bigotul dă dovadă de un zel exagerat atât în gesturile de evlavie, chiar şi în locuri sau spaţii nu tocmai potrivite, cât şi în răstălmăcirea excesivă a unor îndemnuri sau dogme ale credinţei, ceea ce conduce de cele mai multe ori la atitudini, reacţii şi comportamente fanatice, care nu mai au nimic în comun cu spiritul şi valorile credinţei.

În aceste condiţii apare fireasca întrebare: Cum îmi dau seama că am în faţă o persoană care are o credinţă habotnică, fanatică? Iată câteva exemple:

Habotnice sunt persoanele care, din dorinţa de a fi hipercorecte şi de a nu greşi înaintea lui Dumnezeu, dau dovadă de o rigoare exagerată în interpretarea şi impunerea Sfintelor Scripturi altor persoane (în sensul că doar ceea ce cred, fac şi spun ele este corect), fără a accepta şi punctul celorlalţi de vedere sau modul în care alţii îşi trăiesc credinţa, şi pe care îi etichetează ca fiind schismatici, eretici, sectanţi, păgâni, necuraţi etc. Un alt exemplu se referă la persoanele care în orice situaţie, pentru orice fleac sau moft, invocă, rostesc, pomenesc în zadar expresii cu numele Domnului, în speranţa că vor fi mai credibile în ochii celorlalţi sau ca o falsă dovadă de smerenie, ascultare şi frică în faţa divinităţii. Nu în ultimul rând mai întâlnim şi persoane care, din exces de zel, vin în ajutorul celor din jur cu explicaţii şi soluţii la problemele cu care se confruntă, răstălmăcind totul prin prisma slăbiciunii credinţei lor sau oferindu-se drept exemplu de conduită şi morală religioasă. Cu alte cuvinte, nu de puţine ori habotnicia, care poate fi atât o stare temporară a credinciosului cât şi una de durată, ne orbeşte credinţa, ne limitează capacitatea de înţelegere a mesajului liturgic, ne izolează într-o bulă de autosuficienţă, ne conduce, fără să ne dăm seama, pe un drum al rătăcirii.

Unii teologi consideră habotnicia ca pe o ispită care ne îndeamnă să trăim o credinţă forţată, dezvoltând manifestări exagerate, greu de conştientizat de către cel căzut în această capcană, dând iluzia că ar fi ceva bun sau care ia forma binelui, dar în fond esenţa sa este străină credinţei autentice.

Există însă şi riscul de a-i eticheta pe creştinii autentici ca fiind habotnici, mai ales astăzi, când trăim într-o lume plină de confuzii şi controverse referitoare la trăirea credinţei şi manifestarea religiozităţii noastre în spaţiul public. Astfel, pot fi catalogat drept habotnic doar pentru simplul fapt că îmi fac cruce în dreptul unei biserici dragi, pentru faptul că merg regulat la biserică sau pentru că susţin în anumite cercuri, cu argumente de bun-simţ, valorile şi mesajul transmis de Biserică şi scrierile sfinte.

Dincolo de percepţiile, opiniile şi interpretările oamenilor cu privire la modul fiecăruia de a-şi practica credinţa şi viaţa religioasă, merită să mergem şi să împărtăşim traiul şi pacea autentică tuturor celor pe care îi întâlnim în viaţa noastră de zi cu zi, cu faţă senină şi fără patimi, chiar şi cu riscul de a fi etichetaţi ca fiind habotnici.

Alois Gherguţ