Cuvintele legământului veşnic

În inima sfintei Liturghii şi a rugăciunii euharistice se găsesc cuvintele consacrării, acele cuvinte care prin puterea Duhului Sfânt actualizează jertfa crucii şi legământul veşnic dintre Dumnezeu şi omenire. Sunt cuvintele cele mai preţioase din toată celebrarea pentru că prin ele pâinea devine trupul lui Cristos, iar vinul, sângele preţios al Mântuitorului.

Intensitatea rugăciunii, a adoraţiei, a întâlnirii cu Domnul de la sfânta Liturghie atinge punctul cel mai înalt când preotul rosteşte cu veneraţie şi puţin aplecat asupra pâinii şi vinului cuvintele lui Cristos: "Acesta este trupul meu... Acesta este potirul sângelui meu...". Cristos însuşi devine atunci prezent cu trupul său jertfit spre mântuirea noastră, cu sângele său vărsat pentru a pecetlui alianţa veşnică de iubire dintre Dumnezeu şi fiecare om. Sufletul şi dumnezeirea sa cuprind substanţa profundă a pâinii şi a vinului, astfel încât noi să îl putem adora şi întâlni pe însuşi Fiul lui Dumnezeu.

După ce am aprofundat gesturile esenţiale ale lui Cristos de la Cina cea de Taină, care au dat naştere liturgiei euharistice de la Liturghie ("a luat" - ofertoriul; "a mulţumit" - rugăciunea euharistică, "a frânt şi a dat" - riturile împărtăşirii), este important să ne aplecăm atenţia asupra cuvintelor din inima întregii sfinte Liturghii: cuvintele consacrării. Acestea reprezintă în esenţă cuvintele pronunţate de către Isus la ultima cină, în conformitate cu cele patru relatări ale instituirii Euharistiei pe care le avem în Noul Testament (Mt 26,26-28; Mc 14,22-24; Lc 22,19-20; 1Cor 11,23-26).) În cuvintele lui Isus asupra pâinii şi potirului se concentrează, într-un anumit mod, întreaga rugăciune euharistică în diferitele ei dimensiuni: aducere de mulţumire, memorial, mijlocire, invocare a Duhului Sfânt, ofrandă şi ospăţ. De aceea, consacrarea pâinii şi a vinului are loc prin pronunţarea cuvintelor lui Cristos de către cel care acţionează în persoana lui, adică de către preot. Dar tocmai faptul că aceste cuvinte sunt parte integrantă a rugăciunii euharistice, care în totalitatea ei este denumită "rugăciune de mulţumire şi de sfinţire", îndepărtează orice tentativă de a le considera drept cuvinte magice. Dimpotrivă, sunt cuvinte pline de Duhul Sfânt, pe care preotul le rosteşte nu pentru a fi văzut sau auzit în primul rând de către popor, ci pentru a fi văzut şi auzit de către Tatăl ceresc, care l-a trimis în lume pe Fiul său unic şi continuă să ne mântuiască prin el.

Cuvintele consacrării au caracter de memorial al acţiunii săvârşite de Isus la ultima cină, acţiune care, la rândul său, este strâns legată de jertfa crucii. Memorialul presupune actualizarea evenimentului amintit. Astfel că în momentul consacrării se actualizează prezenţa reală a lui Cristos ca preot (în persoana vizibilă a preotului care prezidează) şi ca jertfă (sub speciile pâinii şi vinului). Pe de altă parte, este inclusă în acest caracter de memorial şi valoarea de jertfă (jertfelnică) a cuvintelor rostite de către Mântuitorul. Prin ele, Cristos se oferă pe sine Tatălui şi săvârşeşte adevărata jertfă. Înţelegând această valoare sacrificială a cuvintelor lui Isus, ne putem explica maxima veneraţie pe care Biserica o are faţă de acest text precum şi sacralitatea momentului pronunţării lor.

Rugăciunea euharistică a IV-a aşază exact înainte de cuvintele consacrării şi de relatarea Cinei celei de Taină o frază inspirată din Evanghelia după sfântul Ioan (In 13,1): "iubindu-i pe ai săi care erau în lume, până la sfârşit i-a iubit". Ne sunt dezvăluite astfel sensul ultim al instituirii Euharistiei şi al jertfei lui Cristos: instaurarea noii şi veşnicei alianţe de iubire dintre Dumnezeu şi lume. Acesta este temeiul sacralităţii şi adoraţiei de care sunt învăluite cuvintele spuse de Cristos prin preotul său asupra pâinii şi vinului: prin ele se imprimă într-un mod unic în viaţa noastră iubirea veşnică a lui Dumnezeu.

Pr. Daniel Iacobuţ