Vă vor da dreptate!

Zilele trecute, o prietenă, mamă tânără, cu trei copii, se plângea că fiul cel mai mare nu vrea să o asculte. "Nu mai ştiu ce să-i fac! - spunea ea. L-am luat şi cu binişorul, l-am luat şi mai tare, nu mai ştiu cum să procedez cu el. O să-l las să facă aşa cum crede el, dar dacă dă de greu, nici nu vreau să aud că are nevoie de mine!"

M-am gândit mult la aceste cuvinte şi mai ales la disperarea care se afla în spatele lor. Pentru o mamă cu trei copii, dintre care e suficient ca unul să nu te asculte, nu e atât de uşor. Soţul acestei femei, tatăl copiilor, din câte ştiu pleacă dimineaţa şi se întoarce seara; ca atare, prea mult în educaţia lor nu se poate implica. Sigur, o face, dar în felul său. Cineva trebuie să asigure şi bunurile materiale într-o casă! Ea însă e mereu cu ei şi trebuie să le facă faţă, mai ales că toţi trei sunt băieţi.

Ascultând această mamă, mi-am amintit de vremurile în care eu însămi m-am lovit de această problemă. Diferenţa dintre ea şi mine e că eu am avut de crescut cinci copii - doi băieţi şi trei fete. Aşa că, povestindu-mi, mi-a răscolit în suflet atâtea şi atâtea scene pe care le-am trăit în relaţia mea cu ei. De câte ori mi-am spus eu însămi: "Faceţi ce vreţi! M-am săturat! Nu mai pot! Nu mai rezist! Cine m-a pus!?"

Cu toate acestea, copiii rămân împlinirea a doi soţi. Ei sunt acel ceva care îi motivează să meargă înainte. Şi, oricât de dificil ar fi să-i creşti, merită!

Ceea ce mă impresionează acum ca mamă în vârstă, legat de cei cinci copii ai mei, e că niciunul nu mi-a reproşat vreodată momentele de tensiune pe care le-a trăit şi corijările pe care le-a primit la timpul cuvenit. Din contra, ori de câte ori ne întâlnim, primul lucru pe care mi-l spun este: "Dacă nu erai tu, mamă, cine ştie ce ajungeam astăzi! Tata trebuia să aducă pâine în casă, era mai tot timpul plecat şi când se întorcea era obosit, nu mai avea timp de noi. Tu, în schimb, ai fost mereu cu noi şi, chiar dacă te-am mai supărat, ne-ai iertat, ne-ai învăţat că nu e bine ce făceam şi am mers mai departe. Astăzi îţi suntem recunoscători!"

I-am spus acelei mame să nu se descurajeze. Toţi am fost copii şi toţi am avut momentele noastre de hazard. Am crezut că tot ceea ce făceam era cel mai bine. Dar de câte ori i-am făcut pe părinţi să sufere prin neascultarea noastră! Probabil că niciunei plante nu-i place să fie legată de mică de un arac, dar, dacă este legată, probabil în ciuda suferinţei ei, pe care noi, ca oameni, nu o vom înţelege niciodată, cât rod ajunge să dea!

De multe ori părinţii au tendinţa de a se descuraja în educaţia copiilor lor, mai ales în acele momente în care, omeneşte vorbind, nu mai ai soluţii, dar ceea ce trebuie să ştie orice părinte e că educaţia nu este pentru "acum", ci pentru "mâine", pentru acele momente în care tu, ca părinte, nu mai eşti alături de el ca în copilăria sa.

Şi, da, nu trebuie să vă descurajaţi, dragi părinţi, dragă mamă care mi-ai împărtăşit experienţa ta. Continuaţi, în ciuda opoziţiei copiilor dv., continuaţi să le spuneţi ce este bine şi ce este rău, ce au voie şi ce nu au voie să facă, de ce să facă un lucru şi de ce nu au voie să facă un altul. Poate că, pe moment, nu vă vor asculta sau cel puţin aşa vă vor da impresia, dar fiţi convinşi că într-o zi, când nu veţi mai fi alături de ei, vă vor da dreptate! (Ecaterina)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba