Sângele Alianței
Împreună cu "carnea", "sângele" definește omul în slăbiciunea lui și sub aspectul său de creatură limitată (Mt 16,17; 1Cor 15,50), în natura sa precară, supusă morții (Evr 2,14). Sângele este sediul vieții, al sufletului (Dt 12,23) care îi aparține exclusiv lui Dumnezeu; pe acest adevăr se sprijină interdicția absolută de a se hrăni cu sânge (Gen 9,4; Lev 3,17; 7,26; 17,10-14), preluată și de Conciliul ecumenic de la Ierusalim (Fap 15,29).
Dacă este vărsat, sângele strigă la cer (Gen 4,10), întrucât în sânge este viața omului și "a vărsa sângele" devine sinonim cu suprimarea violentă a vieții înseși (Gen 37,22; Dt 19,10; 1Sam 25,31; Is 59,7; Mt 23,30.35; 24,4.24).
Caracterul sacru al sângelui îl face apt să fie mijloc de ispășire de păcate (Lev 16), de purificare (Lev 14,1-57), de consacrare (Ex 29,20-21; Lev 8,13.30). Liturgia pascală prevede folosirea sângelui mielului ca simbol al mântuirii și al eliberării de rău (Ex 12,7.13.22-27). Dumnezeu însuși le deschide oamenilor păcătoși posibilitatea de a restabili contactul vital cu el prin oferirea sângelui victimelor animale (Lev 17,11). Prin diferite rituri, sângele este stropit pe sau lângă altar (Lev 1-7) și chiar alianța dintre Domnul și poporul său este pecetluită prin vărsare de sânge (Ex 24,3-8), care o face irevocabilă (Zah 9,11; Evr 9,16-21).
Sacralitatea sângelui determină și normele referitoare la puritatea femeii (Lev 12; 15,19-33).
Și alianța cea nouă, ca și cea de pe Sinai, se fundamentează pe o moarte și pe vărsarea sângelui unei victime: Isus (Mt 26,26 și textele paralele). Scrisoarea către Evrei subliniază neputința sacrificiilor vechi de a deschide o cale de acces adevărată și proprie spre milostivirea lui Dumnezeu, ceea ce a realizat Isus prin oferirea totală a propriei sale vieți (cf. Is 53,12). În felul acesta, el a împlinit și desăvârșit sacrificiile din vechime (Evr 9,11-26; 10,19; 12,24; 13,20). Sacrificiul lui Isus este "jertfa Alianței" care le obține păcătoșilor sfințirea (10,29; 13,12). Este prețul suprem plătit de Cristos, mielul nevinovat (1Cor 5,7; Ap 5,9), pentru a-i răscumpăra pe oameni din păcat (1Pt 1,18-19; 1In 1,7).
Sacrificiul lui Isus justifică și reconciliază (Rom 5,9-11), mântuiește (Ef 1,7), este izvor de unitate între oameni (Ef 2,13; cf. Gal 3,28) și cu Dumnezeu (Col 1,20). Este posibilă participarea la această unitate bând potirul euharistic (1Cor 10,16; 11,23-28): speciile pâinii și vinului devin în sacrament darul de sine însuși, mereu nou, pe care Isus îl face ca "adevărată hrană... și adevărată băutură..." (In 6,48-58). Carnea și sângele nu reprezintă "părți" din Isus, ci viața sa întreagă dăruită "pentru viața lumii".
Sângele coastei străpunse a lui Isus (In 19,34) este în același timp semn al morții și simbol al vieții sale. El devine pentru martori evocarea și semnul vieții profunde a lui Isus de dinainte de moartea lui, ne permite să pătrundem în intimitatea sa, în conștiința lui de Fiu ascultător al Tatălui, care a acceptat în mod liber moartea pentru mântuirea lumii.
Cuvintele asupra potirului sunt rostite de Isus la împărțirea celui de-al treilea potir, cel al binecuvântării, la care era implorat Dumnezeu să-și aducă aminte de Mesia. "Sângele Alianței (Legământului)" face aluzie clară la Ex 24,8. Ideea este aceea de ispășire: "sângele care se varsă pentru mulți". Cuvintele interpretative exprimă deplina identitate - nemediată de nimic - între băutura oferită și sângele lui Isus "vărsat" în timpul morții sale violente de pe cruce. Isus știe că este noul mediator al noii alianțe a lui Dumnezeu cu Israelul. Odată cu vinul, el le oferă discipolilor comuniunea binecuvântată cu el însuși, darul de a deveni părtași la ispășirea și iertarea dăruite prin moartea sa și la comuniunea cu Dumnezeu în alianța nouă.
Pr. Alois Bulai