Răspundem cititorilor

• A. (e-mail). "Sunt elev în clasa a X-a şi sunt de confesiune ortodoxă. În clasa mea am mulţi colegi de religie romano-catolică. De multe ori am asistat împreună cu ei la orele de religie catolică; atunci când eram în clasele primare am participat la campusurile de vară care se făceau la mine în localitate, mai târziu am participat, ce-i drept din curiozitate, şi la celebrările care aveau loc în biserică: Liturghie, cateheze, întâlniri cu tinerii etc. Toate acestea au dat sens vieţii mele şi m-au motivat să devin catolic. Întrebările mele sunt mai multe: Care sunt paşii pe care trebuie să-i parcurg pentru a deveni catolic? Părinţii trebuie să-şi dea acordul în decizia mea pentru că am doar 16 ani? Trebuie să fiu botezat din nou? Am un prieten pe care l-am întrebat despre toate acestea şi nu mi-a răspuns cu exactitate; e normal, pentru că nu are cum să ştie toate aceste amănunte. Doar atât mi-a zis: că, dacă am primit o dată Botezul, nu trebuie să mai fiu botezat încă o dată, deoarece este valabil, chiar dacă l-am primit într-o altă Biserică".

Pentru a trece în Biserica Catolică e nevoie să luaţi legătura cu părintele paroh din comunitatea unde aveţi domiciliul. Cererea şi dorinţa dv. trebuie să fie absolut libere, pentru a fi evitată orice formă de prozelitism. Părintele vă va oferi posibilitatea de a participa la câteva cateheze cu privire la învăţătura Bisericii Catolice şi vă va ajuta să aveţi şi o pregătire spirituală cât mai bună. Pentru ca să nu fie disensiuni între dv. şi părinţi este indicat ca ei să fie anunţaţi şi să le spuneţi ceea ce simţiţi. Sacramentul Botezului este valabil, aşa cum v-a spus colegul dv. După aceste momente, cu ajutorul părintelui paroh, urmează să faceţi o cerere scrisă către episcop, în care vă exprimaţi dorinţa de a face trecerea în Biserica Catolică şi motivele care stau la baza acestei alegeri. Dacă episcopul vă acordă permisiunea trecerii în Biserica Catolică, va trebui să faceţi mărturisirea de credinţă în faţa preotului catolic şi a doi martori, devenind astfel catolic.

• Diana (e-mail). "Pentru că sunt acasă de câteva săptămâni şi nu ştiu cât va mai dura această vacanţă forţată, m-am gândit să vă scriu pentru a vă întreba ce am putea face pentru ca preoţii să fie «un pic altfel». Mă refer aici că ar trebui să fie mai deschişi, mai activi, să fie în asentimentul nostru etc. Timp de ani buni a fost la noi în parohie un preot relativ tânăr care era trup şi suflet pentru noi (de la copii până la cel mai în vârstă): ne rugam împreună sfântul Rozariu, pregăteam cântecele pentru sfânta Liturghie, aveam cateheze antrenante cu tematici diverse, vizitam bolnavii şi bătrânii - într-un cuvânt, era acolo ori de câte ori apelai la Sfinţia Sa. Acum - şi nu vreau să jignesc pe nimeni cu părerea mea - avem un preot foarte serios care pare plictisit de viaţă şi... de noi. Hai, să nu fiu doar pesimistă: are darul de a predica şi... cam atât. Nu vă spun ce război a ieşit odată, când i-am spus că părintele dinainte era mai dinamic şi mai flexibil!"

Ne bucurăm că aţi avut curajul să ne scrieţi. Totodată, apreciem şi faptul că aţi scos în evidenţă un dar foarte important pe care îl are părintele comunităţii dv. Poate aveţi şi dreptate în cele relatate mai sus, dar să ştiţi că nu toţi oamenii sunt la fel. Unii sunt mai timizi, aşteaptă ca mai întâi să cunoască lumea şi apoi să se manifeste. Un om prudent nu este şi "plictisit de viaţă sau de ceilalţi". Poate că părintele este mai degrabă "comparat" de dv. decât "identificat". Vă înţelegem tristeţea despărţirii de preotul precedent, dar bucuraţi-vă pentru că şi alte comunităţi pot fi îmbogăţite spiritual aşa cum aţi avut dv. parte. Nu încetaţi să practicaţi ceea ce v-a învăţat părintele, pentru că toate acestea au valoare numai atunci când sunt puse în practică.

• Maria (e-mail). "Auzeam foarte des, atunci când eram adolescentă, cum cei mai în vârstă spuneau: «Nu mai sunt copiii de altădată!», iar acest slogan s-a tot perpetuat până în zilele noastre. Acum, că sunt bunică, le dau dreptate celor care spuneau acest lucru. Este adevărat că nu mai sunt copiii de altădată, pentru că din generaţie în generaţie am tot diminuat responsabilităţile pe care trebuie să le aibă un copil. Ei cred că au numai drepturi, pentru că aşa au fost lăsaţi să creadă. Dacă fiecare părinte, mama şi tata, şi-ar lua în serios misiunea şi responsabilitatea pe care o au în a-şi educa odraslele, nu s-ar ajunge să tot repetăm că e foarte greu cu generaţia de acum!"

Vă mulţumim pentru cele împărtăşite! Într-adevăr, este o mare responsabilitate aceea de a educa pe cei mici. Părinţii trebuie să fie modele şi să-şi educe proprii copii. Un copil crescut numai de bunici se va simţi străin faţă de proprii părinţi. Afectivitatea, educaţia şi autoritatea asupra unui copil e important să vină în primul rând din partea părinţilor. Copilul care vede cum părinţii îşi spun "te rog", "mulţumesc", "iartă-mă" sigur va fi un copil bun şi un model pentru cei din jurul său.