Cina Pascală

Desfăşurarea celebrării sfintei Liturghii se prezintă după modelul unui ospăţ. Cea mai veche descriere a participării creştinilor la Euharistie este 1Cor 11,23-26. Vocabularul şi stilul ne arată că sfântul Paul citează o tradiţie care vine probabil de la creştinii din Ierusalim din timpul lui Isus.

Sunt cam 20 de ani de la moartea Domnului. Paul ne transmite "cuvintele instituirii" prin care el prezintă comunităţii din Corint ce trebuie să facă atunci când celebrează Ultima Cină a lui Isus (Mt 26,26-29; Mc 14,22-25; Lc 22,15-20). Analizarea textelor dovedeşte că relatările evanghelice sunt istorice şi n-au fost introduse în naraţiune mai târziu. Oricare ar fi putut fi forma exactă originară a cuvintelor lui Isus, cele patru texte concordă în substanţă, iar semnificaţia teologică a Cinei nu este influenţată în practică de diferenţele nesemnificative.

Cina prezentată în evanghelii ca Ultima Cină a lui Isus este un ospăţ pascal: 1) este cronologic legată de sărbătoarea Paştelui (Mc 14,12); 2) deşi Isus şi discipolii locuiau la Betania şi ar fi avut timp să se întoarcă până la cină sau să facă acolo o cină de adio, ei au luat cina la Ierusalim, aşa cum era poruncit pentru Paşte; 3) cina a avut loc seara (Mc 14,17; In 13,30; 1Cor 11,23), spre deosebire de orele obişnuite pentru masă la evrei: dimineaţa sau la prânz; 4) pâinea a fost servită nu la începutul cinei, ci la mijloc, lucru neobişnuit pentru mese, dar prescris pentru Cina Pascală; 5) după Mc 14,26, cina s-a încheiat cu un imn, lucru care nu era prescris pentru niciun alt ospăţ în afară de Cina Pascală: a doua parte a Hallel-ului (Ps 114-118) a fost cântată după rugăciunea de încheiere a Cinei Pascale; 6) în timpul cinei, Isus le-a interpretat discipolilor semnificaţia pâinii şi a vinului, lucru care nu se întâmpla decât la Cina Pascală, când diferitele părţi ale ritului pascal erau interpretate în funcţie de acţiunea salvifică a lui Dumnezeu în timpul ieşirii poporului lui Israel din Egipt. Aşadar, Ultima Cină a lui Isus trebuie înţeleasă pe fondul ospăţului pascal bazat pe textul din Ex 12.

Prin urmare, aceasta este actualizarea timpului salvific, dar anticipat al împlinirii (Mc 14,25; Lc 22,16; vezi şi Lc 13,28; 14,15). Pe de altă parte, Ultima Cină trebuie înţeleasă pe fondul cinei pascale iudaice, care scotea în evidenţă eficacitatea salvifică pe care a avut-o în Egipt înjunghierea mieilor, lucrarea lui Dumnezeu care a smuls poporul său din sclavie, alianţa lui Dumnezeu cu Israel. Este adăugată intenţia de laudă şi de mulţumire, legată de sărbătoarea care se deschidea spre mântuirea viitoare a Israelului la venirea lui Mesia.

Cuvintele asupra pâinii sunt pronunţate când Isus rosteşte binecuvântarea frângând o bucăţică din pâinea-azimă pentru fiecare participant (Mc 14,22; Mt 16,26; Lc 22,19; 1Cor 11,24). Este improbabil ca "frângerea" pâinii să fie doar un simbol al "frângerii trupului lui Isus" pe cruce. Frângerea nu este o metaforă pentru "a ucide"; gestul precede numai acţiunea de a distribui. În contextul celebrării pascale şi în faţa morţii sale, pe care Isus o ştia că este aproape, cuvântul vrea să spună: "Această pâine reprezintă persoana mea, prin această pâine mă dăruiesc pe mine însumi". Isus prezice moartea lui iminentă, în care ştie că este victima (Ex 30,14; Lev 22,14; Ez 43,21) în locul ... sau pentru toţi oamenii (în greacă, pentru mulţi, în sens inclusiv: aşa de mulţi, că nu se pot număra: Is 53).

Prin acţiunea de a împărţi pâinea şi prin cuvântul interpretativ, Isus stabileşte între pâinea euharistică şi trupul său o legătură de identitate, care îl face prezent pentru discipoli şi pentru lume în virtutea sacrificiului său personal.

Pr. Alois Bulai