Dacă am fost naivă...

La început a fost "ca în ziua de astăzi", aşa cum fac mai toţi tinerii: se îndrăgostesc, se cunosc puţin şi apoi, fără să mai piardă timpul, se aruncă în tot ceea ce înseamnă viaţa de familie, dar fără să fie cu adevărat o familie, adică fără să fie căsătoriţi, fără binecuvântarea lui Dumnezeu în cadrul sacramentului Căsătoriei.

La drept vorbind, în grupul de prietene eram cam singura care nu experimentase aşa ceva. Erau prietene care se aflau la un aşa de mare număr de "probe", că nici nu le mai ştiau. A nu fi făcut pasul aş fi fost considerată "înapoiată". Cel puţin aşa mă lăsau să înţeleg.

Cum spuneam, fără prea multă experienţă şi fără să ascult prea mult de glasul părinţilor, care, trebuie să o recunosc, nu se mai opreau din plâns, am decis să mă mut la prietenul meu. Stingheră, singură, dar convinsă că am făcut ceea ce trebuia, lumea a început să mă arate cu degetul. Trebuie să recunosc, nu m-a interesat nicio secundă! Multe dintre prietenele mele trăiau la fel şi nu mai era nicio problemă. Ba mai mult, îmi dădea şi o anumită senzaţie de siguranţă; dacă m-ar fi dezamăgit, dacă nu ar fi corespuns exigenţelor mele, l-aş fi putut abandona oricând. Oricum nu ne lega niciun jurământ!

Aşa au trecut vreo doi ani, un timp în care mi-am băgat părinţii în spital de ruşine şi de durere. Crescusem într-o familie model, cu doi părinţi foarte credincioşi, cu fraţi şi surori care n-ar fi ieşit din cuvântul lor, cu familii la rândul lor model. Doar eu, cea mai mică, am ales să fiu "oaia neagră"! Dar nu mă interesa ce credeau despre mine. Eram convinsă că sunt liberă şi că fac ceea ce vreau.

Ne-am căsătorit în sfârşit, ceea ce nu a mai fost o surpriză pentru nimeni, mai ales că stăteam de atât timp împreună. Mama, trebuie să o spun spre ruşinea mea, nu a putut participa la nuntă. Îi făcusem atâta rău prin alegerea mea, că nici nu mai putea sta în picioare.

La nicio săptămână, într-o seară, după ce mâncasem, soţul şi-a exprimat dorinţa că vrea să-mi spună ceva. În realitate îmi dădusem seama mai din timp că ceva nu era în regulă, dar aşteptam momentul în care să discutăm.

Cu o faţă ironică şi plină de nesiguranţă, mi-a spus următoarele: "Mă tem pentru tine. Mă tem pentru că aşa cum mi-ai cedat mie, sunt convins că o să cedezi şi altor bărbaţi. Nu mă aşteptam de la tine să te muţi cu mine. Eu am încercat, dar nu ştiu dacă tu trebuia să accepţi. Nu ţi-am spus niciodată, dar mereu m-am temut că aşa cum mi te-ai dăruit mie şi nu eram căsătoriţi, o s-o faci şi cu alţi bărbaţi, ceea ce mă nelinişteşte!"

Spontan, mi-a venit să-i trag o palmă, ceea ce am şi făcut, iar apoi, izbucnind în plâns, am plecat la părinţi, lăsându-l singur.

La uşa părinţilor era mama, cea căreia îi pricinuisem atâta suferinţă prin alegerea mea. Am început să plâng şi i-am cerut iertare. I-am spus că în astfel de condiţii eu nu puteam să trăiesc cu soţul meu. Iar ea, cu mult calm, m-a luat de mână şi m-a scos afară, spunându-mi: "Te poţi muta înapoi acasă fără nicio problemă, dar doar aşa cum ai plecat, nu cum eşti acum. Eşti căsătorită, ai ales să părăseşti casa părintească, mergi la soţul tău. Fii responsabilă şi curajoasă până la capăt!" Şi am ieşit plângând.

M-am întors la soţul meu şi am avut o discuţie lungă care a durat până dimineaţa. L-am asigurat că nu trebuie să se teamă, dar că povestea trebuie împărtăşită, ca să nu păţească şi alte tinere "naive" ceea ce am păţit eu... (Carmen)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba