Fericitul Anton Durcovici în anii Primului Război Mondial

La 15/27 august 1916, zi de duminică, pr. Anton Durcovici s-a deplasat la biserica din Giurgiu, pentru celebrarea Liturghiei. La întoarcerea acasă, în seara aceleiaşi zile, a fost arestat însă de Siguranţa română, din ordinul Guvernului român, şi transportat în lagărul de la Frăţileşti, judeţul Ialomiţa. Tânărul preot Anton Durcovici avea la data respectivă vârsta de 28 de ani, precum şi o experienţă sacerdotală de şase ani, ca profesor, prefect al Seminarului bucureştean şi paroh provizoriu la Giurgiu, Buzău şi Târgovişte.

A reacţionat cu multă demnitate şi cu mult calm la aceste întâmplări cauzate de război, cu toate că această primă experienţă carcerală avea să-i zdruncine serios sănătatea.

În noiembrie 1916, pe fondul dezastrului militar suferit de Armata Română, pr. Anton Durcovici a fost transferat în Moldova şi internat cu statutul de "reţinut" la Institutul "Notre Dame de Sion" din Galaţi.

Şederea sa la Galaţi a fost descrisă de fericitul Anton Durcovici drept un "exil mai puţin dur", deoarece a avut parte de o internare "mai dulce şi mai liniştită". Comparativ cu situaţia confraţilor săi preoţi bucureşteni, arestaţi, la rândul lor, în calitate de "cetăţeni străini", Anton Durcovici a fost un prizonier privilegiat care s-a bucurat de un permanent ajutor creştin şi caritativ.

Chiar şi după teribilul bombardament al artileriei germane din 11 octombrie 1917, care i-a pus viaţa în pericol, pr. Anton Durcovici s-a considerat o persoană privilegiată, pe care Dumnezeu a salvat-o în mod miraculos, arătându-i "o adevărată şi particulară asistenţă paternă". Întâmplările de la Galaţi vor fi ulterior menţionate de tânărul preot în cuprinsul scrisorilor trimise cardinalului Willem van Rossum, la Roma, şi povestite în amănunţime în articolul "În umbra aripelor tale", pe care fericitul Anton Durcovici l-a publicat în anul 1921 în revista diecezană "Jugendfreund".

"Cu toţii eram convinşi - scria fericitul Anton Durcovici - că scăpasem din atâta primejdie numai prin vădita protecţie a Celui Atotputernic către care ne rugasem cu încredere în fiecare seară: «Păzeşte-ne, Doamne, ca pupila ochiului. În umbra aripelor tale ocroteşte-ne!»"

La scurt timp după producerea evenimentului, superioara institutului a trimis o relatare Congregaţiei "De Propaganda Fide", din care reiese acţiunea energică şi eroică a fericitului Anton Durcovici, pe care îl numeşte "un înger de devotament".

Înainte de a pleca spre Bucureşti, la 24 decembrie 1917, fericitul Anton Durcovici a ţinut să-i mulţumească, printr-o emoţionantă scrisoare, protectorului său din această perioadă, administratorul apostolic de Iaşi, pr. Ulderic Cipolloni.

Au urmat apoi 42 de zile de carantină şi revederea capitalei României, unde constată cu durere în suflet faptul că Seminarul diecezan era închis.

Şi-a reluat însă activitatea de profesor la şcolile arhiepiscopale "Sfântul Andrei", primind spre administrare în mod provizoriu biserica italiană "Preasfântul Mântuitor" din Bucureşti.

Încheierea războiului, la 11 noiembrie 1918, avea să coincidă însă cu contractarea de către fericitul Anton Durcovici a teribilei boli - febra tifoidă sau febra "spaniolă", care făcuse milioane de victime în Europa.

Va trece însă cu încredere şi peste acest moment din viaţa sa mult încercată şi plină de jertfe.

Dr. Dănuţ Doboş