Interviu cu pr. Alexandru Balaţchi

Vă mulţumesc pentru sprijinul în vestirea evangheliei

Părintele misionar Alexandru Balaţchi a fost numit de câteva luni paroh al comunităţii San Bartolome din Palestina, Ecuador. I-am pus câteva întrebări pentru a afla mai multe despre activitatea sa pastoral-misionară.

- Părinte Alexandru, acum sunteţi paroh; s-a schimbat în vreun fel munca dv. pastorală de până acum? Care sunt diferenţele?

Pot spune că munca pastorală nu s-a schimbat foarte mult, schimbarea ar fi mai mult de teritoriu. Fiind la început, în această perioadă încerc să-i cunosc mai bine pe oameni, să le cunosc aşteptările şi necesităţile lor cele mai urgente.

- Ce se aşteaptă în Ecuador de la un preot misionar?

Oamenii aşteaptă în primul rând disponibilitate. Aşteaptă să-şi sacrifice timpul, să se dedice mereu slujirii lui Cristos şi aproapelui. Fiind un popor ce pune accentul pe partea sentimentală, nu trebuie să faci multe lucruri pentru a ajunge la inima lor; dacă eşti deschis şi comunici cu ei, te acceptă ca pe unul de-al lor şi te consideră ca făcând parte din familie.

- Care sunt provocările şi problemele cu care vă confruntaţi cel mai mult?

Din păcate, aşa cum am menţionat şi în interviul anterior din februarie, problema cea mai mare a comunităţii pe care o păstoresc sunt drogurile. Foarte mulţi tineri şi adolescenţi, chiar de la 11-12 ani, cad pradă dependenţei, alţii dintre ei devin mici traficanţi şi, din cauza acestei situaţii, au crescut numărul furturilor şi al tâlhăriilor. O altă provocare este aceea de a-i feri pe credincioşii noştri de atacurile altor grupări religioase. Noi grupări îşi fac apariţia, încercând să îşi construiască lăcaşuri de cult. Procentul majoritar al catolicilor este în pericol să se diminueze, iar la aceasta se adaugă lipsa unui raport de respect şi a unui dialog interreligios şi ecumenic.

- Ce v-a marcat cel mai mult până acum?

Faptul că de fiecare dată când ajung în filiale, care sunt aproximativ 50 la număr, oamenii încearcă să ofere ce au ei cel mai bun, făcându-mă să mă simt parte din familia lor. Sunt sate în care nu există nici şcoli, nici serviciu medical, iar statul nu este interesat de soarta lor. Singurele persoane care îi vizitează sunt preotul şi catehetul.

- Cum faceţi faţă distanţelor?

Cel mai dificil de ajuns în toate comunităţile este în timpul iernii, atunci când plouă aproximativ 6 luni. Neavând drumuri, ci mai mult nişte cărări, maşina misiunii este supusă unor situaţii destul de dificile şi se strică, necesitând intervenţii aproape în fiecare lună, dacă nu mai des. În acest sens, aş vrea să mulţumesc Centrului Misionar Diecezan pentru ajutorul substanţial primit luna trecută. Am făcut o reparaţie capitală a maşinii şi sper să nu mai avem atât de multe probleme. Le mulţumesc şi tuturor oamenilor de bunăvoinţă care au oferit ceva din puţinul lor ca noi să vestim evanghelia.

- Prin ce se remarcă ecuadorienii?

Prin căldura sufletească şi spiritul ospitalier pe care le au. Se ataşează mult de credinţă şi au foarte multe novene. În fiecare familie îşi amenajează un mic altar unde aşază statuia sfintei Fecioare Maria sau a patronului lor.

- Cum se implică oamenii în evanghelizare, în transmiterea credinţei?

Există multe grupuri în parohie care se implică foarte mult în răspândirea credinţei. Cei care au pregătirea necesară, adică s-au format din punct de vedere religios, încearcă să viziteze comunităţile îndepărtate pentru a evangheliza.

- Un gând de final?

Vreau să vă mulţumesc tuturor pentru că vă gândiţi la noi, cei care suntem departe de casă. Vă mulţumesc pentru gândurile, rugăciunile şi ofertele voastre. Dumnezeu să vă răsplătească!

Pr. Florin-Petru Sescu