Nepotul reginei

Istorioară morală de Iosif Spillmann

Traducere de Mons. Mihai Robu

(continuare din numărul trecut)

Mai întâi, prinţul trebuia să viziteze la rând - având recomandări din partea reginei şi a puternicului său tată adoptiv Sikatondono - toate curţile princiare care nu aveau relaţii de prietenie cu Şogunul, pentru a le câştiga de partea sa. Nimeni nu era mai potrivit pentru aceasta ca Sikatora, care cucerea toate inimile prin purtarea sa nobilă. În felul acesta, el trebuia să pregătească pas cu pas o răscoală în favoarea Mikadului, ca la vremea potrivită să se strângă o armată cât mai numeroasă sub steagul pe care avea să-l ridice Sikatora.

Lupta lăuntrică ce se dădea în sufletul tânărului părea decisă. Totuşi, harul nu încetă să-l cheme. Doi băieţi se rugau adesea în capela misionarilor, înaintea icoanei Maicii Domnului, pentru convertirea lui, iar ceasul harului era mai apropiat decât credeau ei.

6. Pajul Ştefan

Reşedinţa regală din Usuki era un palat cu adevărat japonez, compus din multe clădiri singuratice, unite prin coridoare acoperite; ele se întindeau pe colină şi se lăsau pe coaste, pe de-o parte, în vale - pe de alta, până pe malul mării. Trepte largi duceau de la o terasă la alta. Pe terasa cea mai de jos erau cazărmi pentru 2.000 de călăreţi şi grajdurile pentru caii lor; pe terasa din mijloc locuiau la dreapta lăncierii şi arcaşii, iar la stânga diferiţi funcţionari, slujitori şi paji. O altă poartă, înaintea căreia stăteau mereu santinele îmbrăcate în zale, forma intrarea la terasa de sus, iar scările duceau de-a dreptul la intrarea principală a palatului propriu-zis. Clădirea principală era şi ea numai cu două etaje, ba în unele părţi numai dintr-un singur rând, ca şi celelalte clădiri. Forma un patrulater lunguieţ, a cărui faţadă mai îngustă, întoarsă spre treapta cea mare, era o hală încăpătoare, unde stăteau îndeobşte ofiţerii gărzii şi funcţionarii cei mai înalţi de la curte. Aripa dreaptă, foarte întinsă, cu ferestrele spre fermecătorul golf de mare, cuprindea camerele regelui şi ale prinţilor; aripa corespunzătoare stângă cuprindea apartamentele reginei şi ale curţii ei, pe când partea dinapoi a palatului, la care puteai merge atât prin curtea interioară, cât şi prin coridoarele din aripile laterale, cuprindea o sală mare, de o bogăţie neasemuită. După obiceiul locului, casa întreagă era făcută din lemn, însă din speciile cele mai preţioase. Sculpturi pictate şi bogat aurite, ce reprezentau arabescuri ciudate şi scene din legendele japoneze, se întindeau pe frizele largi, purtate de stâlpi eleganţi. Covoare scumpe de mătase cu broderii minunate acopereau pereţii odăilor, iar pe podele erau rogojini fin lucrate şi covoare moi.

Deosebit de frumoase erau apartamentele reginei, iar ochiul nu se sătura să privească broderiile, ce se schimbau la fiecare pas, şi bogăţia mobilelor. Regina, înconjurată de servitoarele ei, stătea în faţa oglinzii şi căuta să-şi întinerească trăsăturile feţei cu ajutorul fardurilor şi al pensulelor. Doamnele nobile din Japonia pierd multe ceasuri în faţa oglinzii, vopsindu-şi buzele şi arcuindu-şi sprâncenele. Regina nu era bine dispusă astăzi; când servitoarele îi făcură o coafură nouă, artistică, legându-i părul cu beţigaşe de fildeş împodobite cu aur şi cu pietre preţioase, trebuiră să audă vorbe aspre din gura ei şi fură acoperite cu ocări şi dojene. Acum ea aruncă pensula cu care îşi vopsise buzele la picioarele sărmanelor fete şi le alungă din odaie, afară de una singură, care rămase tremurând ca varga.

- Ei bine, Sima, nu ţi-am spus să fii cu ochii în patru pe Sikatora? - întrebă regina. A fost din nou la bonzii cei străini?

- Nu, stăpână. Cei doi războinici pe care îi plătesc cu aurul tău l-au urmat la tot pasul. El n-a fost la ei, nici în casa lor, nici în biserica lor. Nici bonzii creştini nu l-au vizitat. Însă este aici, stăpână, orbul care anul trecut a silit prin farmecele sale diavoleşti pe duhurile lui Kwannon să bată pe bonzii noştri, şi acela a avut ieri o convorbire lungă cu dânsul.

- Nimici-l-ar zeii! Povesteşte-mi ce ştii!

- Stăpână, ieri seară, când luna se urcase din mare, veni unul dintre cei doi spioni şi-mi făcu semn. Îmi spuse că tocmai atunci a intrat un băiat în curte - era băiatul care îl călăuzeşte pe orb - şi a vorbit cu un paj care părea că-l aştepta. După aceea pajul...

- Care era? Cel din Funai?

- Stăpână, ochiul tău este ager ca ochiul vulturului! L-ai găsit din toată ceata pajilor.

- De mult îl credeam creştin. Am să revărs asupra lui toată mânia mea şi a zeilor! Povesteşte mai departe!

- După aceea, pajul din Funai se duse cu băiatul orbului la Sikatora şi puţin mai încolo se coborâră toţi trei pe poteca cea şerpuitoare. Spionii noştri merseră după ei şi observară că intrară în casa orbului. Unul dintre ei rămase acolo, iar celălalt veni să-mi vestească mie; şi eu, gândindu-mă că stăpâna mea ar fi bucuroasă să ştie ce vorbesc ei, m-am furişat tiptil şi am tras cu urechea, lucru pe care, de altfel, nu obişnuiesc să-l fac.

- Şi ce-au vorbit nelegiuiţii?

- Lucruri rele de tot, stăpână! M-am tupilat drept la fereastra deschisă, prin care pătrundeau razele lunii; o tufă de camelii mă ascundea. Aşa am putut auzi orice cuvânt şi vedea pe cei de faţă. Pe lângă Sikatora şi cei doi băieţi era numai orbul în odaie. Când ajunsei eu, acesta vorbea şi înjura pe toţi zeii noştri; spunea că ei sunt draci adevăraţi, stăpână - îmi vei da bani pentru o jertfă de ispăşire, deoarece repet asemenea vorbe... Însă Sikatora nu era de părerea orbului şi-l contrazicea.

(va urma)