Narațiuni
În mare parte, scrierile biblice constau în prezentarea unor fapte în desfășurare. Evangheliile înseși sunt în mare măsură niște narațiuni, dar nu pur și simplu, ci puse în slujba credinței: spre a o trezi, a o induce, a o susține sau consolida.
De fapt, narațiunea de credință este în același timp povestire și mărturie plină de viață, este inducere a credinței și încercare de înfăptuire în desfășurare. Căci nu conține doar forme "anaforice" (reluări), ci și unele "deictice" (demonstrative). Este memorie și, totodată, acțiune. Nu e numai descriere, ci și interogare. Ba chiar se dezvoltă prin acte ce vizează performanța. Iar acest lucru este valabil atât în ceea ce privește forma literară, cât și pe cea rituală. Căci narațiunea de credință este prezentă și în liturgie. Astfel, după epicleză (rugăciunea de invocare a acțiunii Duhului Sfânt), în cadrul momentului (apogeul) prefacerii de la sfânta Liturghie, cuvintele lui Isus ("acesta este trupul meu..." și "acesta este sângele meu...") nu sunt rostite "teatral" (fie și în persoana lui Cristos), ci printr-o narațiune de credință: "A luat pâinea și a dat-o zicând...", apoi "a luat potirul...".
În cele din urmă, atât în cazul literaturii sacre, cât și în cult, este vorba de narațiune spre mântuire, adică pentru a modifica situația de viață, a reînnoi existența umană, întreaga societate.
Pr. Cristian Chinez