Gramatica vocaţională. Să iubeşti!

Când Dumnezeu iubeşte, cheamă; omul, când se lasă iubit, răspunde! Aceasta este, în esenţă, legea fundamentală a vocaţiei, care nu este altceva decât o iniţiativă de iubire a lui Dumnezeu şi un răspuns de iubire al omului. Orice acţiune a lui Dumnezeu este precedată de iubire şi derivă din ea: "Mai înainte de a te fi format în sânul mamei, eu te cunoşteam. Mai înainte de a fi ieşit din pântece, te-am consacrat şi te-am pus profet peste popoare" (Ier 1,5). Fiecare persoană, pentru simplul fapt că există, este chemată de Dumnezeu să fie după chipul şi asemănarea sa într-un mod cu totul original şi să exprime această asemănare prin felul său de a fi, alegerea valorilor, prin stilul de viaţă, modul de implicare, iniţiativele pe care le ia, studiile pe care le face, meseria pe care o alege etc. Totul este cuprins în chemarea lui Dumnezeu! Aşa cum cel care nu există încă este chemat la viaţă de iubirea lui Dumnezeu, tot la fel orice chemare ulterioară este manifestarea iubirii sale, este grija Tatălui creator, care nu doar oferă existenţa, ci şi încredinţează un drum precis de-a lungul căruia se realizează propria împlinire şi fericire.

Omul este chemat să îl iubească pe Dumnezeu cu întreaga sa fiinţă: "Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta!" (Dt 6,5). Iubirea faţă de Dumnezeu nu poate fi despărţită de iubirea faţă de aproapele: "Să-l iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi" (Lev 19,18). Iubirea Tatălui se manifestă în mod deplin în persoana şi misiunea lui Cristos: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (In 3,16). Învăţatului legii, care îl întreabă pe Cristos ce trebuie să facă pentru a moşteni viaţa veşnică, Isus îi aminteşte ce este scris în lege, adică porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, şi îi cere, cu parabola samariteanului milostiv, să trăiască iubirea faţă de orice persoană: "Mergi şi fă şi tu la fel!" (Lc 10,37). Sfântul Paul, în "elogiul iubirii" (1Cor 13,1-13), trasează portretul creştinului care iubeşte după exemplul lui Cristos şi prezintă iubirea ca principiu vital al relaţiilor creştine şi ca împlinire a aşteptărilor omului: "Cea mai mare dintre toate acestea este iubirea" (1Cor 13,13).

Un tânăr care este convins că fericirea izvorăşte din iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele are mult curaj! Este mai uşor să străbaţi "căile bătătorite" ale indiferenţei şi ale egoismului, decât să îţi "rişti" viaţa pe culmile dăruirii şi ale bunătăţii. Dar asta înseamnă a renunţa înainte de a porni la drum, a capitula înainte să înceapă lupta, a tremura înainte ca aventura să înceapă. Din această aventură nu poate să lipsească răspunsul la chemarea de a deveni protagoniştii unei lumi noi. Atunci când tinerii nu vor mai dori să schimbe lumea va fi o adevărată tragedie! Ca să nu trăim această tragedie, e nevoie ca tinerii să se lase pătrunşi de bunătate. Tocmai de aceea e nevoie să fie invocat acest curaj al iubirii adevărate care se manifestă în dăruire: "Doamne, lansează-ne în aventura milostivirii! Lansează-ne în aventura de a construi punţi şi de a dărâma ziduri (fie ele ţarcuri sau garduri); lansează-ne în aventura de a-l ajuta pe cel sărac, pe cel care se simte singur şi abandonat, pe cel care nu mai găseşte un sens pentru viaţa sa. Lansează-ne să-i însoţim pe cei care nu te cunosc şi să le spunem lent şi cu mult respect numele tău, motivul credinţei noastre" (Papa Francisc la Ziua Mondială a Tineretului de la Cracovia).

Pr. Felix Roca