Rozariul și pisica
Între pisică și Rozariu aparent nu este nicio legătură, decât cea despre care îmi povestea cu haz un prieten, și anume că bunicul său, când voia ca pisica să iasă afară din casă, îi arăta rozariul și aceasta, miorlăind, ieșea fără să-și mai ceară vreun drept. Probabil că vreodată o fi "furat-o" ea cu rozariul, că acum îi era atât de mare frică de el.
Și totuși există o legătură. Ca să prindă un șoarece, pisica are nevoie de liniște, de răbdare și, ceea ce este cel mai important, trebuie să știe să meargă "în reluare", adică încet, încet, așa încât, atunci când este foarte sigură, să atace.
Când m-a luat pentru prima dată mama lângă ea și mi-a pus rozariul în mâini, la modul cel mai sincer, m-am plictisit. Prea se repeta "Bucură-te, Marie"! Drept dovadă, îmi fixam câte un gând de măcinat și nu mă opream până când nu se termina și Rozariul.
Curând însă aveam să înțeleg că pentru a-l recita bine era nevoie de răbdare, de tăcere și, asemenea pisicii, și de "reluare", adică de a recita rar și cu gândul la misterul enunțat. Pentru început, ca să meargă cât mai bine, mama ne-a propus, mie și fraților mei, să spunem o intenție de rugăciune înaintea fiecărui "Bucură-te, Marie", ceea ce a făcut din Rozariu o rugăciune cu "interes". Eram interesați ca "Bucură-te, Marie" pe care îl recita fiecare să fie cât mai profund, cât mai bine pronunțat și cât mai ascultat de Dumnezeu.
Doar mai apoi am înțeles că trebuie să mă gândesc la ceea ce i s-a întâmplat lui Isus și mamei sale și, trecând prin mintea mea - care uneori și acum mai pleacă departe - să fac din Rozariu o rugăciune a răbdării și a calmului (Alexandra).
Prelucrare de pr. Felician Tiba