De-ale papei (emerit)

Dacă "revelaţia - deşi unică, încheiată şi de nedepăşit - nu este ceva mort, ci este vie şi vitală", la fel, conform gândirii ratzingeriene, se poate spune şi despre istoria mântuirii. Iată de ce, a împinge teologia spre metafizică şi a o rupe astfel de istoria vie a mântuirii nu ajută la nimic. Pe de altă parte, a percepe Biserica într-o perspectivă nicidecum pneumatico-carismatică, ci pornind exclusiv de la întrupare şi sfârşind în mod imanent în a o prezenta prin recurgerea la categoriile de putere ale gândirii omeneşti, înseamnă a o considera ca fiind separată de acţiunea continuă a Duhului Sfânt. Magister dixit.

Aşa se explică, de fapt, dificultatea în a vorbi despre Duhul Sfânt. Căci nu atât identitatea sa trinitară trebuie pusă în evidenţă şi nici chiar purcederea sa, ci funcţionalitatea şi rolul său în istorie (cea a mântuirii şi cea a Bisericii). Altfel spus, este vorba de viaţă, de ceea ce înseamnă prezenţa Duhului Sfânt şi de acţiunea sa continuă. Ba chiar şi de eficacitatea acestei acţiuni.

Or, în acest sens, nici administrarea şi, respectiv, primirea sacramentului Mirului nu pot fi gândite doar ca un eveniment singular sau izolat, ci tocmai ca apogeul vieţii creştine trăite în Duh. Nu declanşată, ci purtată la alt nivel. Cel al carismelor. Cu toată strălucirea şi facerea lor de bine.

Pr. Cristian Chinez