Nepotul reginei

Istorioară morală de Iosif Spillmann

Traducere de Mons. Mihai Robu

(continuare din numărul trecut)

La porunca reginei, prinţesele au adus o măsuţă joasă şi, la un semn al ei, Sikatora s-a lăsat jos turceşte pe o rogojină, ca să soarbă dintr-o ceşcuţă trandafirie preţioasă băutura armonică a patriei sale.

- Ia şi din fazan, i-a spus regina. E o parte din vânatul tău pe care l-ai adus alaltăieri acasă.

- L-am prins numai datorită şoimului ce mi l-ai dăruit, o, nobilă regină! Nu am văzut o pasăre mai mândră; s-a înălţat sus ca o săgeată şi s-a repezit asupra sărmanului fazan, care tocmai îşi întindea fără grijă, la soare, în faţa cuibului, aripile strălucitoare.

În timp ce prinţul gusta din bucate, regina îl privea cu satisfacţie. Femeia ambiţioasă se gândea că va găsi în el instrumentul cu ajutorul căruia să-şi atingă ţelul la care tindea: îndestularea ambiţiei nemărginite şi potolirea urii arzătoare ce le nutrea în sufletul ei. Sivan, soţul ei, nu era un duşman declarat al creştinismului, dimpotrivă, îl favoriza şi îl ocrotea, şi de mai multe ori încercase să se facă şi el creştin. Din această cauză ea îl ura. Dintre fiii ei, cel mai tânăr şi mai deştept devenise creştin; ea îl ura şi pe el şi nu-l mai socotea de fiu. Fiul ei cel mare era un degenerat, o nulitate; pentru atingerea scopurilor sale nu se putea gândi la el. Mai avea un frate, numit Sikatondono, unul dintre cei mai bogaţi şi puternici principi din Japonia; în el îşi pusese ea speranţa mai înainte. Însă acela era un om paşnic şi domol şi nici nu avea copii; deci nu era potrivit pentru întemeierea unei dinastii noi, ceea ce era unul dintre visurile ambiţioasei femei. De aceea, l-a înduplecat pe fratele ei Sikatondono să adopte pe unul dintre băieţii cei mai nobili de la curtea împărătească, pe unul care, după câte i s-a spus, avea talentele trebuincioase unui războinic şi unui domnitor.

Alegerea căzuse pe Sikatora şi părea foarte norocoasă. Tânărul întrunea frumoase însuşiri trupeşti şi sufleteşti. Trupul lui zvelt, şi totuşi zdravăn, era deprins cu toate exerciţiile cavalereşti la care ţinea foarte mult nobilimea japoneză, ţinuta lui era mlădioasă şi graţioasă; fruntea relaxată, privirea vioaie, trăsăturile fine ale feţei destăinuiau o pricepere ageră şi o inimă sinceră; de fapt, Sikatora era din firea lui doritor pentru tot ce e mare şi nobil şi nutrea în inima sa dorinţa să-şi poată vărsa sângele pentru mărirea şi fericirea scumpei sale patrii. Toate acestea îl făceau destoinic pentru rolul la care se gândea mătuşa lui, în ambiţia ei. Un singur punct rămăsese îndoielnic: ce atitudine va avea prinţul faţă de creştinism? După câte observase ea, tânărul era tot atât de însetat de adevăr ca şi de mărire şi existau motive de teamă ca nu cumva să se lase de religia ţării şi să îmbrăţişeze credinţa străină. Regina înnebunea de necaz numai gândindu-se că acest lucru ar fi cu putinţă; trebuia să împiedice din timp un astfel de pas ce i-ar fi încurcat toate planurile. Ea spera să-şi atingă scopul propunând ambiţiei lui Sikatora un tablou destul de ademenitor, care putea să facă şi pe un creştin să se lepede de credinţa sa, nicidecum să încurajeze pe un păgân de a se face creştin. Cel puţin aşa gândea ea.

În timp ce tânărul mânca, regina i-a spus multe vorbe linguşitoare. Dar acum, după ce se săturase şi împinse la o parte ceşcuţele smălţuite, strângându-şi mantaua grea de mătase, ce cădea în falduri pe treptele estradei, regina i-a spus:

- Acum aşază-te aici, pe treapta aceasta, nepoate, şi ascultă ce îţi va spune mătuşa ta! Am auzit cu bucurie cum ai adus azi jertfă lui Midsu-no-Kami, după obiceiul strămoşesc, în locul prinţului de Tosa, pe care zeii îl vor pedepsi. O, de ai păstra mereu aceste sentimente faţă de credinţa patriei noastre! Căci, crede-mă, cea mai mare primejdie care a ameninţat vreodată scumpa noastră Japonie vine din partea străinilor şi a credinţei lor. Nu degeaba şi-a înconjurat împăratul Chinei ţara cu zidul cel lung de 10.000 Li (1.000 de ore de drum), ca să o apere de străini; ţara noastră însă au înconjurat-o înşişi zeii cu un zid mai puternic - cu apele întinsului ocean. Da, ea ar putea fi nebiruită dacă principii noştri nu ar fi deschis larg porţile pentru acei străini nesuferiţi! Ei au pătruns cu ajutorul lor şi e timpul să-i dăm afară şi astfel să păstrăm Japonia numai pentru japonezi.

Ah, scumpul meu nepot, ce vedem pe măreaţa noastră insulă Şimo? Principii de Goto, Arima, Omura - de i-ar nimici zeii! - sunt creştini! Şi aşa toată partea de apus şi din mijloc a insulei aparţine străinilor, pe care nu-i pot suferi! Ei chiar acum construiesc portul Nagasaki şi deschid o spărtură largă în fortificaţia ocrotitoare a apelor. Aici, la răsărit, regatul Bungo e aproape în puterea lor, de vreme ce tocmai fiul meu s-a dat de partea lor, iar Sivan, soţul meu, a încercat de mai multe ori să îmbrăţişeze această religie urâtă de zei!

Ochii reginei aruncau scântei de mânie şi glasul i s-a înăbuşit când spunea toate acestea. Sikatora se uita aproape îngrozit la trăsăturile ei desfigurate de patimă. După aceea, ea a continuat:

- Până acum am reuşit să-l reţin de la acest pas. Dacă totuşi ar face aceasta - pe Dsin-Mu, divinul fondator al împărăţiei noastre! -, ar sfârşi îngrozitor. Deci puterea străinilor pe insula noastră este mare. Pe insula învecinată, Sikoku, ei au în mrejele lor pe principele de Tosa (desigur că, după ce a trecut făţiş la străini, îi va fi greu să poată ajunge la cârmuire). Şi - lucru şi mai rău -, pe Nippon, insula cea mai mare şi cea mai însemnată, atotputernicul Şogun Nobunanga lucrează numai pentru străini. El, care din datorie ar trebui să fie comandantul suprem al lui Mikado (împăratul), care îşi trage originea prin generaţii neîntrerupte timp de două mii ani din dumnezeiescul Dsin-Mu, şi prin aceasta din Zeul-soare, tocmai Şogunul a uitat într-atât de datorie încât s-a aliat cu principii creştini, pentru ca să-l pună în umbră pe Mikado şi să ajungă el stăpânitor! Nu-i aşa, nepoate?

(va urma)