Minunile şi mireasma Libanului - Charbel Makhulf

Există oameni pe care întâlnindu-i simţi cum inima ţi se umple de cer şi începi să guşti frumuseţea împărăţiei cerurilor. Atunci, fericit, îţi aminteşti că "împărăţia cerurilor este asemenea comorii ascunse într-un ogor, pe care un om, găsind-o, o ascunde şi, plin de bucurie, merge şi vinde tot ce are şi cumpără ogorul acela" (Mt 13,44). Şi vieţile sfinţilor sunt comori necunoscute şi pline de mister, iar descoperirea lor devine pentru noi izvor de viaţă şi puterea de a spera vindecarea sufletului şi a trupului.

Un astfel de sfânt este şi Charbel Makhulf, născut la 8 mai 1828, în Beka Kafra, un sătuc din nordul Libanului. Născut într-o familie creştină practicantă, la Botez a primit numele de Youssef (Iosif). A rămas orfan de tată pe când avea trei ani, însă în inima sa deja licăreau germenii unei iubiri divine. A slujit ca ministrant în Biserica Orientală Maronită, în care sfintele Liturghii se celebrau în aramaică, limba pe care o vorbea însuşi Isus Cristos. Când nu trebuia să meargă cu animalele la păscut, se retrăgea într-o peşteră din apropiere pentru a se ruga. Privea ore în şir o statuie a Preacuratei şi vorbea cu Dumnezeu, Tatăl său, în desăvârşita tăcere a unei grote.

La 23 de ani a intrat în mănăstirea de la Annaya a Ordinului Maronit Libanez. Începând noviciatul în anul 1851, şi-a luat numele de Charbel, un martir din Antiohia de la începutul creştinismului. A făcut voturile solemne la 1 noiembrie 1853, iar la 23 iulie 1859 a fost hirotonit preot. Dedica mult timp activităţilor din mănăstire, dar inima sa suspina mereu după momente de singurătate în care să stea în linişte înaintea Domnului. Viaţa contemplativă era visul său. Astfel, după 15 ani de slujire în mănăstire, a îmbrăţişat viaţa eremitică. Separat de lume şi cufundat în tăcerea singurătăţii, şi-a petrecut viaţa în rugăciune, contemplaţie şi pocăinţă aspră. Totul pentru slava lui Dumnezeu şi mântuirea lumii.

În cei 23 de ani de viaţă ca eremit cei care au avut ocazia să-l întâlnească, la sfânta Liturghie sau pentru alte rugăciuni, spuneau că era suficient să-l vezi cum face semnul sfintei cruci ca să înţelegi iubirea care-l unea cu Cristos răstignit. Tocmai prin acest semn maiestuos şi puternic al crucii a învins toate atacurile diavolului, care încerca să-l abată de la viaţa eremitică şi de la calea sfinţeniei.

A murit în ajunul Crăciunului, la 24 decembrie 1898, după opt zile de agonie. Ultimele sale cuvinte, la 16 decembrie, au fost tocmai cuvintele consacrării rostite în timpul sfintei Liturghii: "Acesta este trupul meu care se jertfeşte pentru voi".

La puţin timp după moartea sa la mormântul său s-au văzut fenomene extraordinare. Pentru că şi-a dedicat întreaga viaţă slujirii şi rugăciunii, adică miresmei plăcute Domnului, trupul său mort emana "mireasma Libanului" şi continua să realizeze faptele minunate ale Mântuitorului (Ct 4,11; Os 14,7; cf. Mc 16,17-18). Când l-au dezgropat i-au găsit trupul neputrezit, ca viu. Mai mult, din trupul său ieşea o sudoare roşiatică, analizată de medici specialişti în anii 1899, 1927 şi 1950. Chiar şi în anul 1950 trupul său era tot ca viu şi păstra temperatura trupurilor vii.

Omul rugăciunii şi al tăcerii, fiul Mariei şi fratele lui Cristos, continuă şi astăzi să facă zeci de miracole. Cei care îi vizitează mormântul aflat în mănăstirea Annaya, Liban, indiferent de confesiune, strigă deseori: "Minune, minune".

Papa Paul al VI-lea l-a beatificat în prezenţa părinţilor participanţi la Conciliul Vatican II, la 5 decembrie 1965, iar apoi l-a canonizat la 9 octombrie 1977.

Pr. Laurenţiu Dăncuţă