Emanuel: Cu noi este Dumnezeu (VI)

Onestitatea faţă de munca depusă de cineva în a crea ceva, în orice domeniu, obligă la recunoaşterea dreptului de autor.

Dacă aşa stau lucrurile în lumea noastră strict pământeană, de ce să nu recunoaştem acest drept elementar lui Dumnezeu, Tatăl Atotputernicul, creatorul cerului şi al pământului, al tuturor văzutelor şi nevăzutelor?

Într-adevăr, el, cel unic în fiinţă şi întreit în persoane, care posedă atributele divine la superlativ, el, iubirea milostivă continuă, stă la originea universului cu întreg arsenalul alcătuirii şi funcţionării lui. O atenţie deosebită a arătat când l-a creat pe om, capodopera creaţiei, după chipul şi asemănarea sa.

Chiar şi după alungarea primului cuplu uman din paradisul pământesc, din cauza neascultării grave de porunca dată, milostivirea divină intervine prin ascultarea totală faţă de Tatăl, a Fiului, care ia prin întrupare firea omenească, el, Emanuel, pentru a o reabilita prin jertfa supremă a crucii, consfinţită prin gloria învierii.

Emanuel este salvator pentru toţi cei care îl acceptă şi pentru fiecare în parte. Merită să-i fim recunoscători, ca prieteni şi ucenici ai săi.

Personal îi sunt recunoscător lui Emanuel pentru că a fost cu mine "din sânul mamei mele", de-a lungul a nouă decenii, în lumină şi, îndeosebi, în vremurile grele. A fost cu mine când buna mea mamă m-a adus la lumina zilei (la ora 8 a.m. cum stă scris în certificatul de naştere), în ziua de 19 iulie 1927, dar mai cu seamă la lumina credinţei, în ziua de 25 iulie acelaşi an. A fost cu mine în primii ani ai copilăriei, în căminul părintesc, ultimul dintre cei patru copii; a fost cu mine în şcoala elementară parohială "Notre-Dame de Sion", timp în care l-am primit prima dată în sfânta Împărtăşanie, iar apoi la sfântul Mir; a fost cu mine în anul 1939, când veneratul episcop, Mihai Robu, m-a primit în Seminarul diecezan din Iaşi; a fost cu mine în anii seminariali, de formare pentru sfânta Preoţie, în anii de război, de refugiu la Beiuş, iar anul şcolar 1944-1945 în Seminarul arhidiecezan de la Timişu de Jos-Braşov, sub conducerea mult veneratului Monsenior Anton Durcovici; a fost cu mine în timpul "vacanţei prelungite", între anii 1948 şi 1952, din cauza închiderii seminarului de către guvernul "democrat popular". A fost cu mine într-un mod cu totul deosebit în sfinţirea preoţească, prin mâinile arhiepiscopului mitropolit de Bucureşti, Alexandru Theodor Cisar, la 29 iunie 1953, în catedrala din Alba-Iulia, precum şi după aceea în activitatea didactică şi pastorală, până astăzi. Îţi mulţumesc din toată inima, preabunule Emanuel! Vreau să fiu cu tine mereu, călăuzit de Duhul tău Sfânt, sub ocrotirea Mamei Preacurate şi a sfintei Tereza de Lisieux.

P.A.D.