Nepotul reginei

Istorioară morală de Iosif Spillmann

Traducere de Mons. Mihai Robu

(continuare din numărul trecut)

La un semn al lui Sikatora, băiatul, care era doar cu puţin mai tânăr decât însoţitorul său, a păşit tăcut înainte şi s-a abătut în curând pe o cărare lăturalnică ce cobora în umbra deasă a unui crâng de chiparoşi, într-o văgăună, în care şerpuia, printre stâncile acoperite cu muşchi, un pârâu limpede în albia-i de piatră. Sikatora se bucura de tabloul pitoresc, pentru că japonezii au gust pentru frumuseţile naturii şi caută să imite în grădinile lor munţii şi văile, stâncile şi peşterile, pădurile şi râurile. Încă nu văzuse partea aceasta a parcului, şi s-a hotărât să mai viziteze această văgăună cu pomii seculari. Nu-şi putea închipui un loc mai liniştit, decât aici, printre coroanele ferigilor arborescente de pe malul pârâului, şi tăcerea de aici îi plăcea cu atât mai mult, cu cât era mai aproape de castel şi de viaţa zgomotoasă de la curte.

- Văgăuna se potriveşte de minune pentru un pustnic, i-a spus Sikatora însoţitorului său.

- A şi fost locuită multă vreme de unul, a răspuns pajul. Vedeţi acolo printre ramurile acelui copac uriaş o căsuţă mică? Până acum un an a locuit în ea bătrânul Jeyas. În fiecare zi lăsa jos o funie, de care un şcolar de bonz lega o oală cu orez; cu atâta se hrănea pustnicul cel curios. Se spune că el nu a coborât de pe copac mulţi ani, în urma unei promisiuni făcute lui Kwannon, pe care budiştii îl adoră ca stăpânul atmosferei. Din cuibul său putea zări pe deasupra tufelor şi stâncilor templul zeului său, la care vom ajunge îndată.

De fapt, se vedea o platformă de lemn, legată de două ramuri groase, ascunsă în frunzişul întunecat, o colibă mică, făcută din bambus, ce ar fi putut servi la nevoie unui om, nu ca locuinţă, ci ca loc de dormit. Sikatora se uita în sus la colibă şi dădea din cap. Apoi l-a întrebat pe însoţitorul său dacă mai este locuită.

- Nu, a răspuns pajul. Bătrânul Jeyas a fost ultimul pustnic budist care a locuit printre ramurile acestui pom. De când a murit, bonzii spun că pomul e blestemat, pe când înainte susţineau că un zeu l-a sădit. Cauza e că bătrânul pustnic când a murit era creştin.

- Creştin! a exclamat prinţul plin de uimire. Poate şi tu eşti creştin? l-a întrebat pe paj.

- Da, sunt creştin, stăpâne, chiar şi părinţii mei răposaţi erau creştini. De aceea am fost botezat când eram copil şi am primit acest nume frumos Ştefan, care înseamnă coroană.

- E curios cum această credinţă străină se răspândeşte aşa de tare pe aici! De tine nu mă mir atât de tare, dar de bătrânul pustnic. Cum e cu putinţă una ca aceasta, după ce o viaţă întreagă i-a slujit lui Buda?

- Harul şi milostivirea lui Dumnezeu nu cunoaşte margini. Poate că tocmai pocăinţa cea aspră cu care s-a deprins toată viaţa lui în bună credinţă i-a dobândit cunoaşterea adevărului. Cine caută cu sinceritate şi umilinţă, acela va ajunge la credinţa în Dumnezeul cel adevărat: Dumnezeu îi va trimite un înger, după cum spun preoţii noştri, şi nu-l lasă să moară. De altfel, convertirea lui e destul de curioasă. Trăieşte pe aici un bătrân orb, numit Tobia, care în tinereţe a fost un profesor renumit la mănăstirea bonzilor din Funai.

- Mi se pare că îl cunosc. Nu e condus de un băiat frumos pe care-l cheamă cu un nume străin Francisc?

- Chiar aşa: e nepotul lui şi poartă acel nume din respect faţă de marele vestitor al credinţei, care acum 25 de ani a adus pentru prima oară în Japonia noastră învăţătura lui Isus Cristos. Tobia a fost de faţă la discursul ce l-a ţinut cu succes Francisc Xaveriu timp de cinci zile în prezenţa regelui nostru Sivan împotriva bonzilor celor mai învăţaţi, şi în care a apărat cu izbândă adevărul religiei creştine. Ba încă Tobia a luat parte în persoană la această luptă, opunând sfântului cele mai mari greutăţi împotriva religiei creştine; şi a mărturisit mai târziu că nu el a căutat acele greutăţi, ci diavolul i le insuflase. Însă Tobia a fost atât de cinstit, încât a recunoscut victoria învăţătorului străin, şi a fost atât de dispus să urmeze chemarea harului încât a cerut Botezul şi l-a primit din mâna lui Francisc Xaveriu. De atunci bonzii îl urăsc şi îl prigonesc şi nu numai o dată au încercat să-l ucidă, dar îngerii lui Dumnezeu îl apără. El trăieşte anume aici ca servitor al misionarilor şi îi ajută să-i instruiască pe oamenii care doresc să se facă creştini. Până acum a pregătit mai multe sute de oameni pentru Botez şi e foarte îndemânatic la aceasta; pentru că nimeni nu cunoaşte mai bine decât el minciunile bonzilor.

- Băiete, eu nu sunt creştin! a întrerupt Sikatora aproape supărat povestirea pajului.

(va urma)