Părinții aceștia...
M-am născut undeva într-un sat, departe de oraș, într-un timp în care singura posibilitate de a te întâlni cu rudele și cu prietenii era Liturghia de duminică. Acasă, fiecare își ducea traiul după cutume proprii, cu obiceiuri moștenite de la străbuni, cu multe superstiții, cu un calendar aproape matematic pentru lucrul câmpului și pentru îngrijirea animalelor. Însăși căsătoria nu era o problemă, deoarece "băiatul trebuia să se însoare", iar "fata, oricum nu rămânea nemăritată!" Nu era neapărat o alegere pe criterii de iubire autentică, ci mai degrabă era o impunere din partea părinților, ceea ce până la un punct chiar funcționa!
Acasă la părinți nu pot să spun că am înțeles ce e iubirea. Nu i-am văzut niciodată să se îmbrățișeze sau să facă măcar un simplu gest prin care să ne dăm seama că se iubesc. Era un mod convențional de a sta împreună. Tata se ocupa de muncile specifice câmpului și de animale, iar mama de casă, cu tot ceea ce ținea de ea: mâncare, curățenie, copii. Parțial era implicată și în muncile din jurul casei.
Ceea ce nu voi uita niciodată este relația pe care au avut-o părinții mei între ei. Spuneam că nu am văzut la ei niciun gest de tandrețe. Ba mai mult, tatăl era destul de violent, atât în limbaj cât și în atitudine. Uneori ne dădea și nouă câte o corecție și nu spun că nu avea dreptate, dar prea ne-o dădea! Și uite așa am crescut într-o atmosferă de continuă tensiune. Munca la câmp și animalele erau de regulă motivul principal pentru care "ne-o luam". Singurul dialog între părinți și între părinți și noi, copiii, era cel legat de muncă, de câmp și de animale.
Nu pot să spun că ne-au învățat vreodată cum se cucerește o fată, ceea ce m-aș fi așteptat de la tata, cum se comportă cu o fată, ce așteptări să ai de la ea, așa cum nici mama nu a vorbit vreodată cu surorile mele. Așa că am intrat la rândul meu în căsătorie total "după ureche".
Credeam că dacă îi spun prietenei, logodnicei și apoi soției că o iubesc era suficient. Deja era un pas în plus. Tata nu-i spunea nici măcar atât mamei!
Cât privește violența, trebuie să mărturisesc că mie mi-a fost din totdeauna frică de tata. Aș fi voit să-i dau multe replici, uneori chiar fizice, dar știam că e mare păcat. Și așa e! Dar prea le merita! Așa că am suferit în mine, m-am închis și mi-am așteptat cu răbdare rândul! Săraca mea soție! Intrasem în căsătorie cu acea concepție că "eu pot", că "doar eu pot", eu pot să spun ce vreau, să țip cât vreau, să vorbesc urât, să presupun ascultare, să fiu violent, să fac ce vreau. Dar...
După vreo șapte ani de căsătorie, un preot, curajos, cunoscându-mi bine situația, știind ieșirile mele nervoase, m-a abordat frontal spunându-mi să-i dau măcar un singur argument care să-mi justifice comportamentul. L-am privit nervos în ochi, l-am urât pentru câteva momente, l-am considerat un intrus în familia mea și în loc să-i răspund violent, am început să plâng...
Mi-am dat seama că aveam în suflet o rană prea mare ca să mă vindec instant. Am continuat să plâng, iar el m-a încurajat în acest sens. Am revăzut în câteva clipe toată furia tatălui meu revărsată asupra mamei și asupra noastră, a copiilor. Și deși nu mai este printre noi, l-am urât și pe el, l-am urât, apoi l-am iertat. Atât a știut! Atât a învățat de la înaintașii săi! Acum era momentul ca eu să nu mai perpetuez ceea ce nu mi-a plăcut la el. Și așa am făcut!
Icoana cu Isus care iartă celor care l-au târât pe drumul crucii și iertarea tâlharului căit, fără nicio îndoială pot să spun că m-au ghidat în acest parcurs, iar acum sunt viu! (Mircea)
Pagină realizată de pr. Felician Tiba