Atotputernicia umilinţei

Încă din prima duminică a Adventului trăim mai intens viaţa creştină în lumina textelor sfinte, a rugăciunilor şi cântărilor melodioase care ne încântă şi ne încurajează.

Apropiindu-ne din ce în ce mai mult de Crăciun, ne îndreptăm gândul şi inima la ieslea instalată cu multă pricepere şi drag în biserici şi, păstrând proporţia, chiar în casele enoriaşilor. Privind-o cu atenţie, vedem în centrul ei pe pruncul Isus, pe Maria, mama sa preacurată, şi pe sfântul Iosif, tatăl purtător de grijă, şi câteva animăluţe. Câtă simplitate! Un grajd, pentru că nu s-a găsit un alt loc de găzduire. Pruncul care ne captivează privirea şi inima este însuşi Fiul lui Dumnezeu, "întrupat pentru noi oamenii şi a noastră mântuire"!

Umilinţa în care se naşte va fi o notă caracteristică a vieţii sale pământeşti. Treizeci de ani a trăit retras în căsuţa din Nazaret, în smerenie şi ascultare, lucrând alături de Iosif, tâmplarul, până la plecarea acestuia la Domnul. Activitatea evanghelizatoare o desfăşoară mergând pe jos dintr-o cetate în alta, cu multe privaţiuni: "Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, însă Fiul Omului nu are unde-şi rezema capul" (Mt 8,20). Deseori atrage atenţia cu privire la importanţa umilinţei: "Oricine se înalţă pe sine, va fi umilit, iar cine se umileşte, va fi înălţat" (Lc 14,11). Ucenicilor săi apropiaţi le cere cu insistenţă: "Învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima!" (Mt 11,29b). Cu toată smerenia suportă împotrivirile şi capcanele fariseilor şi cărturarilor. Înainte de arestare şi de procesul intentat de aceştia, prevăzând chinurile extraordinare la care va fi supus, asudă sânge şi se roagă: "Tată! Dacă este posibil, să treacă de la mine potirul acesta. Dar nu cum vreau eu, ci cum vrei tu" (Mt 26,39b). Torturat cumplit, tace, mergând la jertfa supremă a crucii, ca un miel nevinovat, răstignit pe crucea aspră între doi tâlhari, ascultător până la moarte: "Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu!" (Lc 23,46b). Umilinţă totală, de la ieslea săracă până la Calvarul împlinirii, acceptat, pentru răscumpărarea oamenilor.

Acestei umilinţe i-a urmat apoteoza învierii şi a slavei: "Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume, [...] spre gloria lui Dumnezeu Tatăl" (Fil 2,9.11c).

P.A.D.