Calea fericirilor evanghelice. Plăcere şi durere, bucurie şi mângâiere

A doua fericire proclamată de Isus este: "Fericiţi cei care plâng, pentru că ei vor fi mângâiaţi" (Mt 5,4). Aceasta ne oferă posibilitatea să reflectăm asupra pătimirii, morţii şi învierii lui Cristos.

Nu trebuie să filozofăm prea mult pentru a constata că în această viaţă plăcerea şi durerea sunt inseparabile. Se succed una după alta cu acelaşi ritm cu care după înălţarea unui val urmează un curent care trage după sine pe cel care se bucură de minunăţia apei. Omul încearcă în mod disperat să separeu aceste două surori siameze, să izoleze plăcerea de durere, dar nu reuşeşte. În special, tinerii doresc să stoarcă din viaţă doar ceea ce este încântător şi îmbucurător, dar reversul nu ezită să se facă prezent. Nu este o viziune pesimistă asupra vieţii! Este realitate, o lecţie ce ne este dată de multe fapte cotidiene. Poetul Lucretius spunea: "O, nu ştiu ce amărăciune izvorăşte din adâncul oricărei plăceri şi ne nelinişteşte deja în mijlocul delectării noastre". Cu atât mai mult, plăcerea ilegitimă este amăgitoare, deoarece promite ceea ce nu poate oferi. Înainte de a fi gustată pare să ofere infinitul şi eternitatea, însă imediat după ce a fost consumată te regăseşti cu nimic în mâini.

Biblia ne dă un răspuns la această dramă a existenţei umane. De la început a fost alegerea liberă a omului de a orienta spre lucrurile trecătoare acea dorinţă de bucurie pusă în inima sa de Dumnezeu. Acesta a făcut ca plăcerea, aleasă împotriva legii sale şi simbolizată de Adam şi Eva care gustă din pomul oprit, să fie urmată de durere şi moarte. Aceste consecinţe nu sunt o pedeapsă, ci mai degrabă un remediu pentru ca omul să nu se lase pradă egoismului şi instinctului său şi astfel să se distrugă pe sine şi pe aproapele. Astfel, plăcerea este urmată, ca o umbră, de suferinţă. Cristos a sfărâmat definitiv acest lanţ. El, "în vederea bucuriei ce îi era propusă, a îndurat crucea" (Scrisoarea către Evrei 12,2). Adică, privind la bucuria mântuirii, la eliberarea omului, Cristos a îndurat suferinţa. Nu a pus pe primul loc plăcerea propriei voinţe, ispita fugii de suferinţă. Înviind din morţi Isus a inaugurat o altfel de plăcere: aceea care nu precedă durerea, ci care este rodul ei. Jertfa şi învierea sa este victoria vieţii, a luminii, a harului, a bucuriei! Este vorba aici nu doar de plăcerea spirituală, ci de orice plăcere onestă a relaţiilor autentice dintre persoane, a prieteniei, a artei, a creativităţii, a frumuseţii, a muncii duse până la capăt. Este vorba de orice bucurie care se naşte din datoria împlinită. Toate aceste adevăruri sunt afirmate de fericirea la care medităm, care schimbă succesiunea râs-plâns, în plâns-râs. Nu este o simplă inversare a timpurilor! Ordinea propusă de Cristos ne spune că plăcerea binelui are ultimul cuvânt şi nu suferinţa! Iar acest ultim cuvânt durează veşnic!

Cei care plâng, cei care sunt încercaţi sunt fericiţi tocmai pentru că reuşesc să înfrunte suferinţa din care, prin credinţa în Dumnezeu, se naşte bucuria şi mulţumirea. Pe de altă parte, plânsul şi durerea îl fac pe om mai matur, mai profund, mai înţelegător, mai atent la suferinţa celorlalţi. Filmul La vita č bella ("Viaţa e frumoasă") a lui Roberto Begnini este atât de profund tocmai pentru că bucuria este pusă în slujba iubirii. Prin joacă şi râs, tatăl vrea să îl ferească pe fiul său de ororile deportării în câmpul de concentrare. Astfel, deşi îi plânge inima, tatăl se forţează să dăruiască bucurie şi iubire.

Sărbătoarea Paştelui să ne ajute să alegem plăcerile autentice şi oneste ale vieţii, fără să dăm înapoi în faţa încercărilor! Cristos a învins moartea tocmai prin jertfa sa!

Cristos a înviat!

Pr. Felix Roca