Ep. Anton Durcovici - Încă o jertfă

La începutul anului 1943, Mons. Anton Durcovici trăia, în plan personal, o mare durere pricinuită de boala grea a mamei sale, cea care fusese pentru el un suport moral în toată perioada vieţii. Miercuri dimineaţa, 17 martie 1943, Anton Durcovici şi-a vizitat pentru ultima oară mama. Fiind convins că nu exista nici un "pericol iminent" pentru mama sa, a decis să plece pentru două zile la Timişu de Jos unde se afla Seminarul "Sfântul Duh", al cărui rector era încă din anul 1924. Ajuns la Timiş, este informat de faptul că, în aceeaşi zi la ora 11.30, mama sa trecuse la cele veşnice.

A doua zi, 18 martie, Anton Durcovici anunţa printr-o scrisoare trimisă rudelor sale aflate la Hainburg (Austria) trista veste: "Iubita noastră mamă a plecat dintre noi într-o viaţă mai bună (.) De câteva ori înainte am renunţat să merg la Timiş şi am rămas la Bucureşti pentru că exista pericol pentru mama, iar acum, după trei luni şi jumătate, Dumnezeu a permis ca în ultimele ei clipe să nu fiu de faţă. Încă o jertfă pe lângă alte jertfe".

Fotografia alăturată face parte dintr-un set de 12 fotografii realizate de părintele Rudolf Baumgartner la ceremonia de înmormântare a Mariei Durcovici, care a avut loc la 19 martie, ora 16.00, la Cimitirul Bellu (Bucureşti).

Alături de Mons. Anton Durcovici, în fotografie apare arhiepiscopul Alexandru Theodor Cisar, canonicul Stanislav Traian Jovanelli, cel care i-a dat sacramentul Maslului Mariei Durcovici, părintele Iancu Baltheiser, medicul Ettinger şi surorile terţiare franciscane în frunte cu Angela Morand, care au îngrijit-o în ultimii ani pe Maria Durcovici.

Au fost prezenţi la ceremonie, deşi nu apar în fotografie, canonicul Iosif Schubert, parohul catedralei "Sfântul Iosif"; canonicul Gheorghe Horvat, care "a ţinut un scurt cuvânt emoţionant", alţi preoţi şi credincioşi.

Sicriul a fost depus în cripta familiei Mittermaier, rude cu familia Durcovici.

Anton Durcovici şi ceilalţi sunt îmbrăcaţi cu paltoane, deoarece ziua respectivă fusese una cu vreme proastă, cu ploaie şi ninsoare. "Însă tocmai la timpul respectiv - scria Mons. Anton Durcovici, la 19 martie, familiei sale - a venit un vânt proaspăt care a alungat norii şi chiar dacă nu a apărut soarele a fost totuşi plăcut".

Marii absenţi de la înmormântare au fost Francisc Durcovici (fratele episcopului) şi nepotul său Anton, care nu primiseră din partea autorităţilor române viza de intrare.

La încheierea scrisorii sale din 19 martie, Mons. Anton Durcovici îşi informa rudele cu privire la decizia pe care o luase şi anume de a aştepta sosirea la Bucureşti a fratelui său, Francisc, sculptor de meserie, pentru punerea gardului şi a crucii la mormântul mamei sale. Din cauza războiului şi ulterior a instaurării regimului comunist, rudele sale din Austria nu vor mai ajunge vreodată la Bucureşti, nici măcar la consacrarea ca episcop a lui Anton Durcovici, la 5 aprilie 1948.

Un fost seminarist al Mons. Anton Durcovici rememora următoarele: "După numirea şi instalarea, ca episcop, la Iaşi, Mons. Anton Durcovici a rugat câteva surori terţiare să aibă grijă în continuare de mormântul mamei sale, ceea ce au şi făcut. De câte ori venea la Bucureşti, trecea şi pe la cimitir. Chiar şi în ziua în care a fost arestat, el fusese la mormântul mamei sale ca să se roage!".

Dr. Dănuţ Doboş