Sfânta Scriptură

* Bogdan (e-mail). "Am citit în revista "Lumina creştinului", la rubrica "Sfânta Scriptură" unde răspundeţi la diferite întrebări din Biblie. M-am bucurat pentru că mi-am zis că aici voi afla şi eu răspunsuri la întrebările pe care le am. Sunt student. Am un coleg care merge la biserică sâmbăta şi cunoaşte bine Biblia. Am purtat nenumărate discuţii cu el. Am făcut mai de mult catehismul la pregătire pentru Mir, am citit şi din Catehismul mare şi m-am apucat să citesc Biblia. Sunt câteva lucruri la care nu ştiu cum să-i răspund mai bine colegului meu, de aceea am îndrăznit să vă scriu. Este o întrebare cu privire la porunca întâi: "...să nu-ţi faci chip cioplit ca să te închini lui". Prietenul meu îmi spune că Dumnezeu este viu, icoanele şi statuile sunt fără viaţă şi mi-a arătat multe texte din Biblie în care era considerat un păcat să faci şi să te închini la chipuri cioplite. M-am uitat în Catehismul mare şi i-am spus că ne rugăm la persoana reprezentată; i-am amintit de şarpele de aramă (Numeri 21,4-9) şi de heruvimii care erau pe capacul chivotului (Exod 25,10-22), dar mi-a arătat mai multe texte: Deuteronom 4,16, 2Regi 18,4, Exod 32,21 şi 30, 2Regi 23,4, Isaia 40,18-22, Isaia 44,9-20, Ieremia 10,2-6, Ezechiel 8,4-13 etc. Mi-a zis că închinarea sau rugăciunea la icoane a venit mai târziu, fiind legiferată la diferite adunări sau sinoade, după secolele III-IV. Primii creştini din Faptele Apostolilor nu aveau icoane. În primele secole erau imagini decorative, dar nimeni nu se ruga la ele. Ce aş putea să-i spun din Biblie? Dar din primele secole? Vă mulţumesc, vă voi mai scrie şi despre alte întrebări".

Problema cultului imaginilor şi statuilor este dezbătută mult. Înţelegerea ei corectă este garantată de deschiderea sinceră spre adevăr şi de citirea atentă a textelor sacre. Toate textele citate în defavoarea cinstirii imaginilor sfinte sunt din Vechiul Testament. În economia aceasta Dumnezeu a binevoit să se reveleze oamenilor - mai precis poporului evreu - ca singurul Dumnezeu adevărat, fără nici un alt concurent pentru că toate zeităţile celorlalte popoare sunt creaţii ale oamenilor. De aici satira virulentă împotriva tuturor chipurilor cioplite şi a imaginilor. Dar deja în Vechiul Testament găsim şi un alt accent. "Şi Moise s-a rugat pentru popor. Domnul i-a zis lui Moise: "Fă-ţi un şarpe şi pune-l pe un stâlp; oricine este muşcat şi va privi spre el va trăi". Moise a făcut un şarpe din bronz şi l-a pus pe un stâlp. Când şarpele îl muşca pe cineva şi [acesta] privea spre şarpele din bronz, trăia" (Numeri 21,7-9). E adevărat că şarpele a fost distrus, dar numai când a fost zeificat, când i s-a ars tămâie. De altfel însuşi Isus îl ia ca paradigmă pentru înălţarea Fiului Omului: "Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică" (Ioan 3,14-15). Şi chivotul alianţei nu era numai ornament, nu avea numai funcţie decorativă. În textul citat din Exod 25 se vede ce este: o cutie de lemn de salcâm aurit cu un capac de aur şi heruvimii şi "mărturia", care era constituită din tablele Legii, toiagul lui Aaron şi un vas cu mană. Toate obiecte. Şi totuşi: poporul a venit în tabără şi bătrânii lui Israel au zis: "De ce ne-a lovit Domnul astăzi înaintea filistenilor? Să aducem cu noi arca alianţei Domnului de la Şilo: să vină în mijlocul nostru şi să ne salveze din mâna duşmanilor noştri!" Poporul a trimis la Şilo şi au luat de acolo arca alianţei Domnului Sabaot care şade peste heruvimi (1Samuel 4,3-4). Sau "Au ajuns la aria lui Nacon, iar Uza a întins [mâna] spre arca lui Dumnezeu şi a ţinut-o, căci boii s-au poticnit. Mânia Domnului s-a aprins împotriva lui Uza. Dumnezeu l-a lovit acolo pentru greşeala lui şi [Uza] a murit acolo lângă arca lui Dumnezeu" (2Samuel 6,6-7). În Noul Testament pedagogia lui Dumnezeu s-a schimbat. El ne-a vorbit prin Fiul său. Acesta l-a făcut vizibil pe Dumnezeu, pentru că el este "strălucirea gloriei şi chipul fiinţei sale" (Evrei 1,3). El "s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr" (Ioan 1,14). Este adevărat că în Faptele Apostolilor nu se vorbeşte de închinarea la icoane, dar îndată creştinii s-au recunoscut între ei sau şi-au exprimat credinţa şi identitatea lor prin semne grafice. Oriunde în catacombe - şi asta chiar de la început - sunt simboluri: peştele, crucea, bunul păstor. Conciliile au recunoscut doar faptul existent. Reţinem ceea ce Biserica a învăţat întotdeauna: cultul imaginilor sacre este fundamentat pe misterul întrupării Cuvântului lui Dumnezeu şi nu este împotriva poruncii I. Actele de cult nu sunt îndreptate către imagini în ele însele, ci întrucât servesc la reprezentarea Dumnezeului întrupat.

Pr. Bulai Alois