Şerveţelul mototolit

Ceea ce odată era o ruşine, astăzi a devenit aproape o obişnuinţă şi ceea ce odată societatea însăşi condamna, astăzi apără în necunoştinţă de cauză. Este vorba de convieţuirea de dinainte de căsătorie.

Doi tineri, un băiat şi o fată, neţinând cont de "lacrimile" părinţilor, de ceea ce a stabilit Dumnezeu încă de la "început", în numele "probei" aleg să trăiască împreună ca soţ şi soţie, adică să împartă totul, inclusiv capacitatea de a se dărui reciproc.

O să mă judecaţi, dar eu am fost "acolo", am făcut experienţa şi mă voi adresa vouă ca una care am experimentat ceea ce scriu. Şi eu am crezut ca mulţi alţii că astăzi suntem liberi, că eu decid ce fac cu viaţa mea şi că nimeni nu are dreptul să-mi spună cu cine pot să stau şi ce trebuie să fac. Şi am decis!

Ne-am mutat împreună într-un apartament, dar vă rog să mă credeţi că nici măcar o dată nu ne-am pus problema căsătoriei. Aşa am fi putut să ne dăm un timp, să stabilim nişte priorităţi, să luăm nişte decizii care să ne folosească în vederea viitoarei noastre vieţi de familie, dar nu, nici măcar nu ne-am gândit că într-o zi putem fi soţ şi soţie. Eram împreună şi asta ne punea oarecum într-un confort care ne plăcea. Iar noi ne simţeam bine!

După o lună, în ziua în care am luat salariul, pentru că lucram amândoi, o undă de îndoială a început să se cuibărească în sufletul meu. Câştigam bine pentru că aveam un serviciu bun, ceea ce nu era la fel şi în cazul lui. Cu toate acestea n-am spus nimic! Iar timpul trecea!

Într-una dintre zile mi-a spus că a fost concediat, iar eu l-am asigurat că putem trăi şi cu ceea ce primeam eu, important e că ne iubim şi că dorim să fim împreună. Aşadar, rămânea toată ziua acasă!

În tot acest timp, "naivă" şi "rebelă", continuam să muncesc pentru a ne întreţine. Nu mai mergeam nici la biserică, nu mă mai interesa nici dacă am sufletul împăcat, dacă părinţii sunt bine şi nu-i mai frecventam nici pe prietenii pe care îi aveam înainte să încep această relaţie. Într-un cuvânt, era bine! Sau cel puţin aşa credeam eu în naivitatea mea!

Întorcându-mă într-o seară de la serviciu, pe măsuţa de cafea, am găsit un şerveţel diferit de cele pe care le foloseam noi de obicei. Fără să stau prea mult pe gânduri, l-am luat, l-am mototolit şi l-am aruncat la gunoi. După alte câteva minute, după ce am mai trebăluit prin casă, a trebuit să arunc altceva la gunoi, dar, surpriză, şerveţelul pe care îl aruncasem eu anterior nu mai era acolo. Mi s-a părut bizar!

L-am întrebat pe prietenul meu dacă ştie ceva, iar el a negat. Supărată, i-am cerut să-mi arate buzunarele. La început s-a opus, dar apoi s-a conformat. Şerveţelul mototolit era în buzunarul lui. L-am întrebat apoi ce are să-mi spună, iar el, schimbat oarecum la faţă, a spus: "Nimic!" Atunci am înţeles! Îmi ascundea ceva şi asta a început să mă deranjeze. Eu eram sinceră cu el, îi spuneam totul, îi ofeream totul, iar el? El mă înşela!

Ca trezită dintr-un somn adânc, m-am ridicat şi în aceeaşi seară, fără alte negocieri, am plecat la părinţii mei. Le-am explicat în câteva cuvinte ceea ce s-a întâmplat, le-am cerut iertare pentru atitudinea mea şi mi-am promis mie însămi că aşa ceva nu voi mai repeta.

Aveam să aflu mai târziu că băiatul alături de care mă hotărâsem să-mi trăiesc viaţa a fost concediat pentru că lipsea des de la serviciu, că în timp ce eu eram la serviciu, în apartamentul în care locuiam intrau şi ieşeau persoane pe care nu le văzusem şi de care nu auzisem niciodată.

Nu, aşa ceva mi-am zis că nu trebuie să se mai repete! A fost o lecţie de viaţă pentru care am "plătit" cu naivitate şi am decis s-o împărtăşesc cu voi, cu tineri ca mine, ca să nu se mai repete. Am învăţat din această experienţă că un băiat care nu are curajul să ceară mâna unei fete, nu va avea curajul nici să-i stea alături toată viaţa... (Irina)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba