Crăciunul, iubirea din tine

Am pornit la drum cu mare speranţă. Eram doar noi, eu şi cea pe care în planul lui Dumnezeu era scris că îmi va fi soţie.

Ne-am întâlnit absolut întâmplător şi de atunci am înţeles că suntem făcuţi unul pentru celălalt. Era ceva ce ne unea, un fel de atracţie inexplicabilă, o bucurie imensă, atunci când ne întâlneam şi o suferinţă profundă, atunci când trebuia să ne despărţim. În cele din urmă, conform obiceiului, i-am cerut mâna, iar ea, emoţionată, pentru că nu i-o mai ceruse nimeni, a început să plângă. A impresionat-o modalitatea în care am cerut-o, avea să-mi spună mai târziu. I-a plăcut acel "cu ajutorul Domnului", pe care l-am strecurat în cererea pe care i-o făcusem. Iar acum, după mai bine de 15 ani de viaţă împreună, pot să spun că ea era cea pe care o aşteptam, liniştea neliniştii mele, soarele întunericului meu, floarea de pe pământul meu arid.

Am înţeles că Dumnezeu mi-a hărăzit-o "pentru a o face să trăiască". M-am exprimat bine: "pentru a o face să trăiască!" Ştiu că dacă o voi distruge, în realitate mă voi distruge pe mine, pentru că eu trăiesc prin ea şi ea trăieşte prin mine. Ce-mi place când îmi spune: "Tu dai sens vieţii mele!" E ca şi cum "m-ar forţa" să trăiesc, să trăiesc pentru ea şi pentru ceea ce am reuşit să construim împreună. În fond, eu chiar trăiesc pentru ea, pentru că ea mă motivează să trăiesc astfel!

Cât de frumoase sunt duminicile alături de ea şi cât de motivante sunt zilele săptămânii, când abia aştept să ajung acasă de la serviciu! Eu trăiesc pentru ea şi ea trăieşte pentru mine!

O, cât trebuie să-ţi mulţumesc, Dumnezeul meu, pentru că mi-ai pus alături o făptură atât de minunată! În glasul ei dulce este glasul tău, în chipul ei senin este chipul tău, în iubirea ei este iubirea ta, în dăruirea ei totală şi deschisă spre viaţă, în actul conjugal, este iubirea ta totală prin care ne mângâi cu darul tău. Aşa ne-ai dăruit copiii, darul tău pentru iubirea noastră! Ai privit la noi şi ai văzut că ne iubeam şi ne-ai răsplătit cu viaţa, ai făcut ca în jurul nostru să fie viaţă, să fie casa plină de zgomotul copiilor, mângâierea zilelor noastre grele şi continuarea creaţiei tale.

Şi ce mângâiere în dificultăţi! Câte zile grele, câte momente în care sunt tentat să spun: "M-am săturat!" Lipsuri, nesiguranţa la locul de muncă, o rată la bancă, necesităţile zilnice ale copiilor, pâinea noastră cea de toate zilele..., câtă speranţă în toate acestea, când ştiu că te am alături!

Ne-a hărăzit Dumnezeu ca prin această lume să trecem împreună. Şi tu erai singură şi eu eram singur, cele două singurătăţi s-au contopit într-o comuniune plină de iubire. Am învăţat că pentru a primi, trebuie mai întâi să oferi, pentru a-l primi pe celălalt, trebuie să te oferi pe tine. Alături de tine am învăţat că, pentru a fi eu însumi, trebuie să mă cufund profund în tine, pentru că în tine, în profundul fiinţei tale, se află el, Dumnezeu-iubirea, cel care mi te-a făcut dragă, care într-o zi m-a determinat să "te cer", cerându-l pe el. Iar de atunci nu contenesc să-i mulţumesc pentru darul pe care mi l-a făcut prin tine.

Acum e Crăciunul, sărbătoarea care ştiu că îţi place, pentru că părinţii tăi ţi-au vorbit încă de mică de misterul naşterii lui Isus, folosindu-se de imaginile cele mai frumoase. Ce poate fi mai frumos decât o familie adunată în jurul ieslei lui Isus, alături de Maria, de prunc şi de Iosif, de magi, de animalele din grajd, de păstori şi de toţi cei care de-a lungul veacurilor au contemplat acest mare mister şi această frumoasă sărbătoare a creştinătăţii. Cât de frumos este Crăciunul când în sufletul oamenilor există iubire, când familia, adunată în jurul ieslei, împreună la celebrarea misterului din biserici, îl contemplă pe cel care "a venit la noi", pe cel care îi face pe oameni, oameni! (Matei)

Pagină realizată de pr. dr. Felician Tiba