Episcopul Anton Durcovici sub ocrotirea sfintei Maria

În perioada 1921-1948, fericitul Anton Durcovici a condus Congregaţia Mariană a Bărbaţilor şi Tinerilor din Bucureşti, societate religioasă al cărui scop era acela "de a sădi în membrii lor o specială evlavie, veneraţie şi dragoste filială" către sfânta Fecioară Maria. Preşedintele congregaţiei le-a insuflat membrilor acesteia ("sodali") crezul său de a considera misiunea apostolatului în Congregaţia Mariană drept mijloc pentru salvarea sufletelor, îndemnându-i pe sodali de a se remarca prin aceeaşi evlavie ca în primele veacuri, prin rugăciuni şi jertfe pentru a deveni adevăraţi fii creştini, sfinţi în starea lor, dar şi pentru a-i salva şi sfinţi pe alţii, de a lua apărarea Bisericii etc.

În cele trei decenii cât s-a aflat la conducerea congregaţiei, fericitul Anton Durcovici a revitalizat activitatea acesteia, cooptând ca sodali un număr însemnat de intelectuali români, de mare ţinută, fapt care avea să schimbe nu numai configuraţia congregaţiei, ci şi priorităţile şi acţiunile acesteia. Dacă sub conducerea primului său preşedinte, pr. Iosif D'Ester, congregaţia a fost "un loc de refugiu faţă de corupţia oraşului" şi faţă de pericolele mediului înconjurător necredincios şi imoral, preşedintele Anton Durcovici a schimbat strategia, în sensul că "spre a rezista necredinţei şi imoralităţii, mijlocul cel mai hotărâtor ar fi să lupte pentru convertirea celor rătăciţi", conform principiului său: "Cea mai bună defensivă este totuşi ofensiva".

Fotografia alăturată a fost realizată la 25 mai 1941, la sfârşitul festivităţilor care au marcat jubileul de 50 de ani al Congregaţiei Mariane a Bărbaţilor şi Tinerilor. Punctul central al acestei sărbători a fost Liturghia pontificală celebrată de arhiepiscopul de Bucureşti, Alexandru Theodor Cisar, în capela "Sfântul Iosif" a Institutului călugăriţelor "Beatae Mariae Virginis" (Damele Engleze) din strada General Berthelot, nr. 56, din Bucureşti.

În această celebră fotografie apar, alături de preşedintele Anton Durcovici şi arhiepiscopul Alex. Th. Cisar, un număr de 31 de sodali în frunte cu veteranul Emil Frollo, profesorii Ion Mihai Raşcu şi Iosif Frollo, arhitectul Ioan Fakler şi alţii, care erau colaboratorii apropiaţi ai lui Durcovici.

La banchetul jubiliar, A. Durcovici a evocat figura fondatorului congregaţiei, pr. Iosif D' Ester, cuvintele sale fiind "mai degrabă o rugăciune decât o cuvântare şi nu avură alt scop decât acela de a reînnoi, în mijlocul răstriştei, jurământul de fidelitate faţă de steagul Maicii Domnului".

La scurt timp după acest eveniment, cinci veterani ai congregaţiei vor muri, alţii vor suporta cu greu sărăcia şi privaţiunile războiului, în timp ce sodalii tineri vor fi concentraţi în armată, ajungând chiar pe front. După război, odată cu instaurarea regimului comunist în România, veteranii congregaţiei vor fi loviţi din nou de "scumpetea traiului" şi de "asprimea regimului impus de împrejurări", în timp ce unii dintre ei, de origine etnică germană, au fost arestaţi şi deportaţi în URSS.

Preşedintele A. Durcovici, care a înţeles la adevărata sa semnificaţie primejdia persecuţiei comuniste de sorginte bolşevică, a reuşit să asigure continuitate congregaţiei până la momentul consacrării sale episcopale, la 5 aprilie 1948.

Sodalii vor fi victime ale persecuţiei comuniste, care i-a supus unor încercări şi suferinţe, probând eroismul lor creştinesc. Punctul culminat al răului va fi atins însă în anul 1949, odată cu arestarea episcopului A. Durcovici.

Dr. Dănuţ Doboş