![](iconp.gif)
Sfânta Scriptură
- A. "Ce înseamnă că Isus s-a dus și "a predicat sufletelor care erau în închisoare"? (1Pt 3,19). În continuare (1Pt 3,20) ni se spune că a predicat celor de pe vremea lui Noe. De ce nu s-a dus și la cei de pe vremea Sodomei și Gomorei? De ce nu s-a dus la toți?"
Pericopa din 1Pt 3,18-22 afirmă rolul salvific al lui Cristos mort și înviat. Este nucleul mărturisirii de credință creștină pe care autorul o repropune cititorilor săi într-un montaj de formule vechi comentate și actualizate. Punctul de plecare îl constituie afirmația tradițională: "Cristos a suferit o dată pentru păcate" (cf. 1Cor 15,3-4; Gal 1,4; Evr 10,12). Eficacitatea salvifică definitivă este subliniată de adverbul "o dată" (în greacă hapax are nuanța de o dată pentru totdeauna), care apare în formulele de cateheză creștină (cf. Evr 9,26.28; 10,10; Rom 6,10). Această temă este dezvoltată și reformulată în cele două afirmații care urmează: "El, cel drept, pentru cei nedrepți, ca să vă ducă la Dumnezeu" (cf. Is 53,11 unde se întâlnește imaginea "dreptului" care își dă viața din solidaritate cu o comunitate păcătoasă, deschizând astfel calea spre mântuire pentru toți). Este adevărul mărturisit în cateheza tradițională despre solidaritatea lui Cristos cu "voi (=vă)" = cu noi, comunitatea liturgică (cf. Ef 2,18). Ultima parte a versetului 18 afirmă într-o formulă nouă și originală un alt adevăr de credință din tradiție care proclamă moartea și învierea lui Cristos: "Dat la moarte în ceea ce privește trupul, dar înviat cu duhul". Trupul în opoziție cu duhul în acest context nu se referă la cele două componente ale omului din antropologia greacă sau biblică, trup - suflet, ci indică cele două sfere de acțiune sau cele două modalități de existență, ca în vechile imnuri din Rom 1,3 și 1Tim 3,16: trupul este asociat cu aspectul trecător și cu mortalitatea, caracteristice omului; duhul este asociat cu viața și forța, caracteristice lui Dumnezeu.
Eficacitatea salvifică a morții/învierii lui Cristos se extinde la trecut, la prezent și la viitor, îmbrățișează toate spațiile și sferele existenței, manifestându-se ca o stăpânire cosmică universală. Problema de interpretare este legată de formula de legătură cu propoziția următoare: "în care a venit și a predicat sufletelor care erau în închisoare". În care (în greacă: en hô) poate să fie pronume relativ ce se raportează la duh: în care duh; poate să fie conjuncție temporală: în timp ce, pe când; sau poate să aibă valoare de consecință: prin urmare, așa încât. Având clarificat sensul lui "duh", înțelesul textului apare clar: întrucât a fost înviat în duh, Cristos a mers să le predice, să le dea vestea și duhurilor. Cine sunt acestea? Sunt două ipoteze: 1) Este vorba despre sufletele oamenilor vii sau morți, drepți sau nelegiuiți. 2) Este vorba despre ființele spirituale, despre îngeri. Prima ipoteză ar fi în acord cu mărturisirea de credință: s-a coborât în iad. Această interpretare nu are sprijin filologic în acest fragment. Termenul grec pneumata când este folosit fără o specificare în Noul Testament se referă numai la "spirite" în sensul de ființe spirituale, îngeri sau puteri și nu la sufletele oamenilor morți; apoi nu se spune despre Cristos că "a coborât", ci "a venit". În acest caz venirea lui Cristos și predica lui nu poate fi o propunere mântuitoare, ci proclamarea judecății de condamnare pentru sufletele (=spiritele) care erau în închisoare, care odinioară nu au voit să asculte, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu aștepta, în zilele lui Noe, și care sunt îngerii sau "fiii lui Dumnezeu" ce stau la începutul corupției și al degenerării umane, în special al idolatriei păgâne (cf. Gen 6,1-6). Potopul din timpul lui Noe a devenit în tradiția biblică și iudeo-creștină simbolul prin excelență al judecății lui Dumnezeu (cf. Mt 24,37-39; Lc 17,26-27; 2Pt 3,6), iar Noe este simbolul drepților mântuiți din mijlocul unei generații perverse (cf. Evr 11,7; 2Pt 2,5).
Pr. Alois Bulai