Puterea unei bomboane

Trecuse ceva timp de când nu mai mâncasem o bomboană. La drept vorbind, de la o vârstă nu mai au acelaşi farmec ca atunci când eram copii. Atunci le-am fi mâncat, dar, trebuie s-o spunem, nu le aveam mereu, astăzi le avem, şi, trebuie s-o recunoaştem, nu le mai mâncăm. Aşadar, nu mai mâncasem de mult timp o bomboană.

Într-una dintre seri, după Liturghia de la biserică, o binefăcătoare a oferit copiilor prezenţi câteva bomboane. Şi pentru că au mai rămas s-a oferit şi adulţilor pentru ca, aşa cum spunea binefăcătoarea, "să-şi mai îndulcească amarul problemelor de zi cu zi". Am apreciat gestul în sine şi cumva m-a mustrat conştiinţa că nu am fost eu cea căreia să-i fi venit ideea. Dar niciodată nu-i târziu!

După ce am mulţumit respectuos, cu bomboana în mână, privind la cei din jur, care între timp se apucaseră deja să le mănânce, am rămas blocată într-un gând. Privirea mi s-a dus departe, iar mintea, şi mai şi. Într-o fracţiune de secundă am avut impresia că mi s-a derulat dinaintea ochilor întreaga mea copilărie.

Îl vedeam pe tata care se întorcea în fiecare sâmbătă de pe şantier şi care, după ce ne întreba cum a mers în acea săptămână la şcoală şi mai ales după ce o întreba pe mama dacă am fost ascultători, ne trimitea la buzunarul stâng al genţii, în partea din spate, unde găseam mult aşteptatele bomboane. Ce semn de profundă iubire! În ele, în cele câteva bomboane, pentru că nu erau multe, vedeam toată iubirea tatălui pentru noi, copiii săi, dar mai vedeam ceva, vedeam toată truda muncii pe care o desfăşura spre binele nostru, pentru ca nouă să nu ne lipsească nimic. În acelaşi timp vedeam şi truda mamei care rămânea acasă cu noi. Şi nu eram puţini, şi nu era uşor! Sinceră să fiu, în faţa oboselii tatălui şi a diplomaţiei mamei care în faţa tatălui ne îmbrăca pe toţi într-o aură pe care doar ea o credea, savurând la maxim bomboana, mă ruşinam. Ştiam că pot mai mult şi îmi promiteam mereu că o să încerc, dar nu-mi ieşea mai nimic. Îi vedeam pe părinţi preocupaţi de binele nostru. Aveau grijă să nu ne lipsească strictul necesar, să învăţăm bine la şcoală, să fim copii respectuoşi, să ne spunem rugăciunile, că la Liturghia de duminică mergeam împreună, să facem alegeri bine chibzuite, şi nu în grabă. Nu ne lăsau să lenevim. Orice timp era bine ocupat, iar odihna se făcea, nu dormind, ci schimbând tipul muncii. Cum erau înţelepţi părinţii noştri!

Între timp am început să mănânc la rândul meu bomboana. Avea un gust deosebit, uşor amărui, dar nu reuşeam să-mi dau seama despre ce gust era vorba. Mi-am amintit apoi că încă mai aveam ambalajul în buzunar. L-am scos şi mi-am dat seama că era o bomboană cu aromă de porumbele, hrana "gratuită" a copilăriei mele. Se găseau peste tot, dar mai ales acolo unde mergeam să paştem animalele alături de alţi copii ai vecinilor. Aşadar, încă o serie de amintiri!

Acolo, pe marginea drumurilor şi a pajiştilor, proprietate a CAP-urilor, alături de alţi copii, pe când aveam grijă de animale, învăţam împreună Catehismul. Era timpul sacramentelor! Prima sfântă Împărtăşanie, Spovada, Mirul, toate le-am pregătit acolo, alături de alţii copii, în compania animalelor pe care părinţii ne trimiteau să le paştem. La biserică, preotul şi dascălul nu îndeplineau decât o simplă formalitate. Noi ştiam deja totul. Acolo, alături de animale, principalele discuţii pe care astăzi le-aş numi "profund teologice", la acea vreme erau singurele care ne făceau efectiv plăcere, chiar dacă nu pricepeam mare lucru din ele. Atunci am învăţat că dacă plouă, Dumnezeu îşi udă florile şi iarba, dacă ninge, acoperă grâul să nu-i fie frig, dacă e soare, luminează drumul pentru ca oamenii să vadă pe unde merg, că laptele este sucul ierbii pe care animalele oricum o cunosc mai bine decât oamenii. Acolo am învăţat că pentru orice lucru din creaţie trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu, aşa cum am făcut şi pentru bomboana primită... (Felicia)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba