Împreună, împreună...

E greu să descrii starea prin care treci atunci când suferă lângă tine persoana cea mai dragă, căreia i-ai declarat iubirea ta veşnică şi alături de care ţi-ai propus să mergi până la capătul vieţii. Când însă acest capăt pare să fie mai aproape decât te-ai aşteptat, începi să te agiţi, să cauţi soluţii şi uneori, credeţi-mă, să urli chiar şi la cel care ţi-a hărăzit-o, la Dumnezeu! În fond, n-aş fi primul, Iob a făcut-o înaintea mea şi, culmea, a fost şi ascultat!

Am mai bine de 25 de ani de căsătorie, am trei copii şi până mai ieri puteam spune că sunt un om fericit. Sigur că au mai fost ici-colo câte o neînţelegere, dar cine nu le are!? Încercam să le facem faţă atât cu forţele proprii cât şi cu ajutorul lui Dumnezeu. De altfel, încă de la începutul căsniciei am decis s-o punem sub ocrotirea şi binecuvântarea directă a Tatălui ceresc care ne întâlnise şi care nu a încetat nici o clipă să ne uimească prin prezenţa şi iubirea sa.

Dumnezeu însă îşi face simţită prezenţa nu doar prin intermediul momentelor frumoase din viaţa unei familii, ci, dacă mi-e permis, aş spune că vrea să-l descoperim mai ales în mijlocul încercărilor.

Aşa se face că atunci când părea că totul e în regulă, când între noi ca soţi lucrurile mergeau foarte bine, ca şi între noi, părinţii şi copiii noştri, într-una din zile soţia s-a simţit rău. "Hm, o simplă durere", mă gândeam eu. Au mai fost şi-o să mai fie, doar suntem oameni!

O durere de spate începuse s-o preocupe de mai multe zile. Credeam că ridicase ceva greu şi mi se părea normal ca la un efort suprasolicitant să se întâmple astfel, dar durerea n-o lăsa, ba mai mult, cu fiecare zi care trecea, se intensifica. Am apelat la un specialist, iar el, după ce a făcut investigaţiile de rigoare, ne-a dat verdictul: o formă de tumoare într-una dintre vertebrele sacrale. Pe moment am avut impresia că s-a crăpat pământul sub mine! Şi, deşi nu mi se întâmpla mie, sufeream la fel de mult ca şi soţia mea.

Copiii, la rândul lor, au început să observe că mama nu se simţea bine, dar cum să le spun adevărul?! Singura variantă în încercarea de a îndepărta respectiva tumoare era o operaţie, foarte riscantă de altfel. Fiind însă în interiorul vertebrei, dincolo de dificultatea intervenţiei, era greu de găsit şi un medic care să şi-o asume.

Am început să mă rog, să ne rugăm împreună cu soţia şi copiii, le-am cerut chiar şi prietenilor să se roage ca să găsim o soluţie, care oricum nu trebuia întârziată prea mult.

A venit apoi marea zi, după părerea mea, unica zi, prima şi ultima zi, cea mai importantă zi, ziua în care, nu ştiu dacă mă pot face înţeles, ţi-ai dori să nu o experimentezi niciodată, şi aceasta nu doar că unul dintre noi trebuia operat, ci pentru că celălalt care nu era operat nu ştia cum trebuia să se comporte faţă de cel operat. Simţeam că în acea zi o iubeam cum n-am iubit-o niciodată. Era ceva în mine ce pe de-o parte mă determina s-o compătimesc, iar pe de alta s-o încurajez, să-i spun că va fi bine, dar, cum nu eram doi copii, ştiam că nu era uşor.

Aşa am decis să-i stau aproape, să fim împreună atât cât vor permite medicii. Între timp am chemat şi un preot care s-o încurajeze şi mai mult în faţa unui astfel de moment dificil şi, de ce nu, trebuie s-o recunosc, să mă încurajeze şi pe mine.

A intrat în sala de operaţie conştientă că trebuie să "joace totul pe o carte", aceea a încrederii că totul va fi bine, iar după câteva ore, care au părut câteva zile, a ieşit! Era ea, soţia mea, cea alături de care Dumnezeu a voit să continui drumul vieţii. Medicii i-au îndepărtat tumoarea şi mi-au redat-o sănătoasă şi bine. Cât de mult ne-a apropiat această încercare! Atunci am învăţat că Dumnezeu ne-a chemat să fim împreună tocmai pentru astfel de momente, da, împreună, împreună... (Anton)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba