Fericitul Frédéric Ozanam

Două sute de ani de la naştere

Fericitul Frédéric Ozanam (1813-1853), beatificat de papa Ioan Paul al II-lea, în cadrul Zilei Mondiale a Tineretului (ZMT) de la Paris (1997), ales ca mijlocitor pentru ZMT de la Rio de Janeiro (Brazilia) din acest an şi dat tinerilor ca exemplu de sfinţenie, a fost unul dintre principalii întemeietori ai Societăţii "Sfântul Vincenţiu de Paul". Familia vincenţiană sărbătoreşte anul acesta 200 de ani de la naşterea lui.

Frédéric Ozanam s-a născut la 23 aprilie 1813, la Milano, într-o familie catolică franceză. Şi-a petrecut copilăria la Lyon şi a urmat studiile universitare la Paris unde de altfel a trăit şi a activat. A murit la Marsilia la 8 septembrie 1853.

Regula care-l va călăuzi toată viaţa a fost dorinţa imensă de a ajuta sufletele necăjite. A trăit într-o societate zbuciumată cu multe frământări la nivel intelectual, social şi chiar religios. Iată cum descrie Parisul într-o scrisoare trimisă prietenului său Falconnet, la 18 decembrie 1831: "Parisul mă dezgustă pentru că este fără viaţă, fără credinţă, fără iubire; este un imens cadavru de care eu, atât de tânăr şi atât de viu, sunt legat, în care nepăsarea mă îngheaţă şi corupţia mă ucide". Aceste constatări ale lui Frédéric Ozanam se regăsesc în societatea noastră. Aş vedea în expresiile lui - "Fără viaţă, fără credinţă, fără iubire" - lipsa în primul rând a celor trei virtuţi teologale: speranţa, credinţa şi dragostea.

Cum a depăşit Frédéric Ozanam aceste constatări triste?

El s-a înconjurat în viaţă de oameni cu adevărat credincioşi şi dornici de a face binele. Exemple: marele fizician catolic Ampére, mereu cu rozariul în mână, în casa căruia a locuit câţiva ani şi pe care l-a numit tată; cei 6 studenţi prieteni cu care a fondat SVP-ul; sr. Rosalie Rendu, Fiică a Carităţii (Sfântul Vincenţiu de Paul) de la care lua adresele celor săraci pentru a-i vizita şi ajuta etc. El spunea: "Părinţii şi prietenii sunt cele două feluri de însoţitori pe care Dumnezeu ni i-a dăruit în drumul vieţii; prezenţa unora dintre ei nu trebuie să ne facă să-i uităm pe ceilalţi".

Ozanam era convins că doar creştinismul este singurul remediu pentru schimbarea societăţii şi acest lucru trebuie demonstrat prin adevăruri ştiinţifice şi istorice. În acest sens a lucrat mulţi ani la o lucrare a sa începută în anii adolescenţei: "Demonstrarea adevărului şi a religiei catolice prin vechimea credinţelor istorice, religioase şi morale". Pasiunea pentru istorie a devenit pentru el şi prietenii săi o sursă a credinţei. Împreună cu prietenii participă la conferinţele de istorie organizate de un profesor catolic, iar mai târziu, aceşti tineri vor decide să-l ia pe sfântul Vincenţiu de Paul ca patron şi să practice caritatea după exemplul lui, grupul va lua numele de Conferinţa "Sfântul Vincenţiu de Paul".

Cei şapte, Ozanam fiind promotorul acestui grup, se hotărăsc să treacă la acţiuni concrete luându-l ca model pe sfântul Vincenţiu de Paul. Meditarea cuvântului lui Dumnezeu, formarea spirituală a fiecărui membru al grupului, rugăciunea constantă şi asiduă sunt sufletul întregului apostolat al carităţii. Din bursele lor de studenţi, cumpără pâine şi lemne pentru cei săraci, pe care încep să-i viziteze dăruindu-le totodată toată prietenia lor.

Biserica, proclamându-l fericit, ni l-a propus nouă ca model al credinţei şi al iubirii şi mijlocitor. "Frédéric Ozanam a crezut în iubire, în iubirea lui Dumnezeu pentru fiecare om. El însuşi s-a simţit chemat să iubească şi a mărturisit această mare iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de ceilalţi", spunea papa Ioan Paul al II-lea la beatificare.

Adrian Petruţ