Ploaia de la Lourdes

Plecasem în pelerinaj la Lourdes cu gândul la o schimbare. Nu, schimbarea nu se referea nicidecum la mine. Voiam o schimbare în familie. Nu ştiu, îmi doream mai multă înţelegere, mai multă atenţie din partea soţului, poate mai multă tandreţe, mai multe cuvinte dulci şi, de ce nu, chiar o privire mai blândă. Îmi doream această schimbare şi aş fi plătit oricât, numai să ajung la Lourdes, să-mi "plâng" sfintei Fecioare "oful".

Pe drum, în autocar, aveam să descopăr şi alte persoane care mergeau cu acelaşi scop. Asta mi-a dat şi mai multă încredere!

Între timp am ajuns la Lourdes şi, după ce ne-am cazat, am mers cu toţii la grota apariţiilor. Se simţea acolo un fel de "prezenţă", un mister tainic, un fior care te cuprindea şi care îţi dădea o pace interioară inexplicabilă. Iar momentul atingerii pietrei pe care, la timpul apariţiilor, au călcat picioarele Preacuratei, a devenit de neuitat. Sigur, în prima zi, ca să fiu sinceră, cuprinsă de profunzimea a ceea ce trăiam, nu i-am amintit nimic sfintei Fecioare de schimbarea pe care mi-o doream. Aşteptam doar să vină momentul potrivit!

Momentul însă nu a mai venit, pentru că, a doua zi, ne-am trezit cu toţii în mijlocul unei inundaţii unice pentru Lourdes, inundaţie care a blocat orice acces la grota apariţiilor şi treptat la tot sanctuarul. Aşa am fost nevoiţi ca, înainte de termen, să urcăm în autocar şi să revenim acasă.

E inutil să spun că drumul spre casă a trezit în pelerinii prezenţi o singură întrebare: "De ce?" De ce nu a făcut preasfânta Fecioară Maria o minune ca să îndepărteze ploaia, să nu inunde grota, piaţa şi o parte din sanctuar? De ce au trebuit să fie privaţi o grămadă de bolnavi de efectul binefăcător al apei de la grotă? Oare ploaia, picăturile care curgeau din cer, erau lacrimile omenirii care suferă din cauza atâtor crize şi a atâtor probleme sau erau lacrimile Mariei pentru păcatele omenirii?

Atunci mi-a venit o idee! Oare nu cumva întrebările pe care şi le puneau pelerinii constituiau o încercare de a înţelege sensul ploii şi al inundaţiei de la Lourdes? În fond, ce puteau ei schimba din tot ceea ce se întâmplase acolo?! În realitate, nu-şi doreau nici o schimbare, ci doar o înţelegere a realităţii pe care o trăiseră cu toţii.

Găsisem în sfârşit soluţia pentru problema mea. Nu trebuia să-i cer sfintei Fecioare să-mi schimbe familia, să-l schimbe pe soţ, ci trebuia să-i cer să mă ajute să înţeleg de ce se comporta astfel, de ce nu mai era tandru şi de ce mă privea uneori cu duritate. Şi apoi, mai puteam eu să schimb o persoană care s-a comportat astfel toată viaţa sa până în acel moment? Oare nu doream prea mult?! În realitate însă trebuia să înţeleg doar de ce avea acest tip de comportament. Ce simplu!

Şi din acel moment, până la întoarcerea propriu-zisă acasă, nu am făcut altceva decât să analizez situaţie după situaţie, întâmplare după întâmplare, atitudine după atitudine. Am făcut din viaţă un film, în care, pentru câteva ore, am jucat rolul principal. Şi vreau să vă spun că am găsit foarte multe lucruri pe care trebuia să le schimb chiar la mine, pentru că, în realitate, eu eram cea care trebuia să înţeleagă mai mult şi, pentru că nu înţelegeam, el se apăra prin lipsa de tandreţe, prin cuvintele dure pe care mi le adresa şi prin privirea rece, care, de multe ori, mă îngheţa.

Iar la întoarcere, m-am trezit deodată ca fiind eu cea tandră, mi-am propus să fiu eu cea care foloseşte cuvinte dulci, cuvinte pe care, probabil din cauza vârstei, nu le mai consideram potrivite. Dar oare iubirea are vârstă?! Recunosc că am lăsat uzura să ne caracterizeze viaţa. Am aşteptat unul de la celălalt să facă primul pas şi ne-am blocat în această aşteptare.

Acum, îi mulţumesc Mariei că nu a "blocat" ploaia de la Lourdes. În caz contrar, eu aş fi continuat să fiu şi astăzi "inundată" în familia mea de tot felul de atitudini pe care nu le înţelegeam, dar pe care le doream schimbate... de către soţ (Elvira).

Pagină realizată de pr. Felician Tiba