Anul Constantinian
Împărații Constantin cel Mare (306-337), al Imperiului Roman de Apus, și Valeriu Liciniu (308-324), al Imperiului Roman de Răsărit, au semnat în luna ianuarie 313 Edictul din Milano.
Semnarea acestui edict a determinat "mai ales actul de naștere al libertății religioase", a spus cardinalul Angelo Scola, arhiepiscop de Milano, în discursul din 6 decembrie 2012, în ajunul sărbătorii sfântului Ambrozie, când s-a inaugurat și Anul Constantinian 2013, la împlinirea a 1700 de ani de la semnarea edictului.
Dieceza de Milano a stabilit și un program oficial al inițiativelor Anului Constantinian, printre care se află expoziția "Constantin 313", organizată la Palatul Regal din Milano, diferite expoziții și evenimente între 20 martie și 30 iunie. Punctul central îl constituie vizita la Milano a patriarhului ecumenic Bartolomeu I, din zilele de 20 și 21 martie 2013, fiind programată și o rugăciune ecumenică în bazilica "Sfântul Ambrozie".
Înaintea lui Constantin, împăratul Galeriu, grav bolnav, a dat la 30 aprilie 311, la Sardica, un edict de toleranță pentru creștini, însă Galeriu a murit la 5 mai 311, edictul său aplicându-se astfel doar parțial.
Începând cu lupta dintre Constantin și Maxențiu, de la Pons Milvius, lângă Roma, din 28 octombrie 312, împăratul Constantin a început să se apropie din ce în ce mai mult de creștinism. După istoricii creștini, Eusebiu și Lactanțiu, în ajunul luptei cu Maxențiu, Constantin a văzut pe cer, ziua, în amiaza mare, o cruce luminoasă deasupra soarelui, cu inscripția: In hoc signo vinces (Prin acest semn vei învinge). Noaptea, în timpul somnului, i s-a arătat Isus Cristos cu semnul crucii, pe care-l văzuse ziua pe cer, cerându-i să-l pună pe steagurile soldaților, servindu-i drept semn protector în lupte. Împăratul Constantin a fost convins de apariția minunată a sfintei cruci, astfel că pe arcul de triumf, păstrat până azi la Roma, el afirmă că a câștigat victoria asupra lui Maxențiu instinctu divinitatis (prin inspirație divină).
La câteva luni după victoria asupra lui Maxențiu, Constantin, împreună cu Liciniu, cumnatul său, au publicat Edictul din Milano, din ianuarie 313, prin care se acorda libertate religioasă deplină creștinismului, care devine religio licita (religie permisă) în imperiu, Biserica este recunoscută ca instituție oficială, independentă de imperiu, cu dreptul de moștenire; au fost retrocedate Bisericii lăcașurile de cult și bunurile confiscate, duminica a devenit zi de sărbătoare, târgurile și munca fiind oprite; creștinii pot ocupa posturi publice; legile creștine devin legi de stat și se oprește uciderea prin răstignire. Prin acest edict, din religie nepermisă și persecutată, creștinismul devine religie permisă, ba chiar favorizată.
Din nefericire, Liciniu s-a îndepărtat de politica și ideile lui Constantin, persecutându-i chiar pe creștini, între anii 320 și 323; ulterior, Liciniu a fost condamnat la moarte și executat, Constantin rămânând singurul împărat al Imperiului Roman, până la moartea sa, la 22 mai 337.
Rămas unic împărat, Constantin a luat față de creștinism o atitudine binevoitoare, fără a jigni păgânismul greco-roman. Păstrarea titlului păgân de pontifex maximus i-a dat dreptul și posibilitatea de a supraveghea și ține în frâu păgânismul, în interesul chiar al creștinismului însuși. În luarea de măsuri favorabile Bisericii, Constantin proceda treptat și cu mult tact.
Edictul lui Constantin marchează un moment important în istoria creștinismului, însă, din păcate, după Constantin, și chiar în zilele noastre, nu se poate spune că Biserica a fost și este peste tot liberă. E mereu nevoie de o recunoaștere a dreptului la libertate religioasă, ca drept al persoanei în raport cu alte persoane și cu statul, așa cum afirmă și declarația Conciliului Vatican II, "Dignitatis humanae": Omul are dreptul de a nu fi constrâns să acționeze împotriva conștiinței sale.
Pr. Adrian Blăjuță