Conrad, cizmarul

Conrad s-a trezit astăzi dis-de-dimineaţă. A făcut ordine în atelierul său, a aprins focul şi a pregătit masa. Astăzi nu voia să lucreze, deoarece aştepta un musafir. Pe cel mai înalt oaspete pe care vi-l puteţi imagina. Îl aştepta pe însuşi Dumnezeu, fiindcă în noaptea precedentă l-a înştiinţat pe Conrad: mâine voi merge în vizită la tine. Acum Conrad stătea deci la masă în camera sa călduroasă şi aştepta. Şi nu după mult timp s-a auzit bocănituri în uşă. "Aici sunt!", a spus cizmarul. Numaidecât a sărit să deschidă uşa. Dar era poştaşul căruia, de frig, i-au îngheţat mâinile încât acum erau vinete. Conrad l-a poftit în casă, l-a servit cu o ceaşcă cu ceai fierbinte şi l-a lăsat să se încălzească. "Mulţumesc, i-a spus poştaşul. Tare bine mi-a mai prins!" Apoi s-a dus mai departe la munca sa.

Îndată ce a părăsit poştaşul casa, Conrad a făcut curăţenie pe masă şi a înlocuit ceştile folosite cu altele curate. Apoi s-a aşezat din nou la fereastră pentru a-i ieşi în întâmpinare oaspetelui său. "Desigur că va veni imediat", îşi spunea el în gând.

S-a făcut amiază, dar Dumnezeu nu a sosit încă. Deodată a zărit de la fereastră un băieţel care plângea. Conrad a strigat după el. Întrebându-l de ce plânge, a aflat că îşi pierduse mama în aglomeraţia cea mare din oraş şi acum nu mai ştia cum să ajungă acasă. Conrad a lăsat pe masă un bileţel pe care a scris: "Vă rog să mă aşteptaţi! Mă voi întoarce imediat", apoi l-a luat pe băieţel de mână şi l-a condus acasă. Dar drumul era mai lung decât şi-a închipuit şi până a ajuns acasă s-a întunecat de-a binelea.

Când s-a întors, aproape s-a speriat când a observat că cineva stătea la fereastră în camera lui. Inima i-a tresăltat apoi de bucurie, deoarece credea că totuşi Dumnezeu venise la el. Imediat însă a recunoscut-o pe vecina sa care locuia deasupra locuinţei sale. Arăta obosită şi tristă şi nu dormise de trei zile, deoarece fiul ei era aşa de bolnav încât nu mai ştia ce să facă. Temperatura îi crescuse şi acum nici mama nu-l mai recunoştea. Conrad o compătimea. De când i-a murit soţul într-un accident, ea trăia singură cu fiul ei. Conrad a mers împreună cu ea la copil şi l-a înfăşurat cu comprese umede. Apoi femeia s-a dus să se odihnească un pic, iar Conrad stătea şi veghea la patul copilului. Când în cele din urmă s-a întors în locuinţa sa, era mult după miezul nopţii. Obosit şi decepţionat peste măsură, Conrad s-a dus la culcare. Ziua a trecut şi Dumnezeu nu mai venise.

Deodată, cizmarul a auzit o voce dulce. Era vocea lui Dumnezeu: "Mulţumesc! i-a spus vocea. Îţi mulţumesc că mi-ai dat voie să mă încălzesc la tine; îţi mulţumesc că mi-ai arătat drumul spre casă; îţi mulţumesc pentru mângâierea şi ajutorul tău; îţi mulţumesc, Conrad, pentru că am putut să fiu astăzi oaspetele tău".

(Daniel Ciobanu, Să educăm prin pilde şi povestioare, Editura "Presa Bună", Iaşi, 1999, p. 69)