Poeme spirituale
Orologiu
Din turnul catedralei, un orologiu-mi spune
Că sunt un călător în astă sumbră lume
Și merit de elogiu nici un obiect nu are,
Căci tot ce azi e viu, mâine constați că moare.
Așa cum trece timpul pe care îl măsoară
Bătrânul orologiu din seară până-n seară,
Toate se duc spre moarte, se duc, se duc mereu
În grabă, pe tăcute, fără regres, rateu.
O, câte glorii, oamenii păreau fără de moarte
Și au plecat în grabă, lăsându-le pe toate
În via celor care se cred nemuritori
Cum s-au crezut și ei de-atâtea zeci de ori!
Și-atunci când totul moare, de ce-i atâta ură,
De ce-i așa mândrie și rău peste măsură?
De ce se uită oare cu-atâta ușurință
Că-n-viață nu-s înfrângeri, precum nici biruință?
Da, totu-i relativ, de mică importanță,
Dar din acestea toate, tu ia-le și învață
Că viața-ți este o-umbră de-o clipă pe pământ
Și vei pleca și tu cândva spre un mormânt.
N.L. (Butea)
* * *
Toate plâng
Prima dată plângi când ochii
Au văzut lumina zilei...;
Când ți-apar în viață zorii
Dragostei și floarea milei.
Plângi când trupul tău te doare
Și când sufletu-i rănit;
Plângi când cineva îți moare
Sau la greu te-a părăsit.
Plânge frunza ruptă-n două
Plânge norul fumuriu;
Plânge ceru-n stropi de rouă,
Plânge tot ce este viu!
Dar există o "basma"
Care șterge lacrimi, lacrimi...
E speranța, steaua ta
Și virtutea-n mii de patimi.
Dar și-atunci când speri, tot plângi
Ca și cum n-ar fi de-ajuns!
Până când, plângând ajungi
Într-o stea, în ceruri, sus.
Pr. Iosif-Irinel Iosub