Paşii credinţei. Agăţaţi de o stea

Am spus multe lucruri în această pagină despre credinţă şi ar mai fi multe de spus. Fără îndoială, reflecţia asupra credinţei este inepuizabilă şi trebuie să fie permanentă, deoarece în tot ceea ce suntem şi facem ar trebui să ne întrebăm în ce măsură ne apropiem de Dumnezeu. Tocmai de aceea nu am putea să formulăm vreo concluzie referitor la credinţă. Anul Credinţei se încheie ca perioadă de intensă reflecţie, celebrare şi trăire, iar credinţa noastră, mai întărită după acest timp intens dorit de Biserică, ar trebui să fie mai profundă şi mai grăitoare.

Pentru un tânăr, a-l lăsa pe Dumnezeu să călăuzească propria viaţă înseamnă a da sens profund la tot ceea ce trăieşte, a fi permanent conştient de măreţia propriei existenţe, a ţinti mereu mai sus. Viaţa este cu adevărat frumoasă dacă urmăm cu perseverenţă şi seriozitate un ideal. Bătrâneţea apăsătoare nu este dată de trecerea anilor, ci ne copleşeşte atunci când dezertăm de la idealul nostru, atunci când abdicăm de la preţuirea celui mai mare dar pe care l-am primit: viaţa. Valorile măreţe şi profunde, cum este şi credinţa, ne sperie! Simţim de multe ori că e prea mult pentru noi, că nu suntem capabili, că nu merită! Tot ceea ce este măreţ se aseamănă cu stelele: sunt îndepărtate şi de neatins, însă călăuzesc drumul nostru, mai ales în noapte, şi fac să privim mereu în sus. Dacă am privi mai des stelele şi am lăsa să crească în noi dorinţa de infinit, am ajunge să avem aripi! Din contra, viaţa fără un ideal, fără o raţiune sigură, este ca o navă fără cârmă: nicio stea nu o poate îndrepta spre portul bucuriei, al mulţumirii şi al fericirii. În faţa planului lui Dumnezeu cu noi, atât de minunat, ne simţim copleşiţi şi mici, ca o flacără măruntă ce pâlpâie în bezna acestei lumi. Însă negura cea mai densă nu poate stinge o flacără care arde! Văpaia credinţei noastre poate fi sugrumată de vântul indiferenţei faţă de Dumnezeu, al interesului propriu, al seducţiei aparenţei, al iluziei libertăţii fără Dumnezeu... Un tânăr care are grijă de flacăra credinţei are grijă de idealurile sale, de viaţa şi de fericirea sa.

Suntem obişnuiţi să vedem realitatea care ne înconjoară ca fiind plină de întuneric. Nu ne plac timpurile care le trăim, nu avem o părere bună despre lumea de azi (nu trebuie să uităm că fiecare dintre noi este parte din această lume!), nu ne încântă oamenii din jurul nostru. Privim persoanele şi timpurile prin ochelarii fumurii ai pesimismului şi ai resemnării. Iar acest lucru este de neacceptat pentru un tânăr! Sunt atâtea "stele" care strălucesc lângă noi! Atâţia sfinţi care ne dovedesc că sfinţenia este posibilă, atâtea persoane pline de demnitate şi de bogăţie interioară, atâţia oameni care se dedică marilor valori! Toate acestea sunt semne că Dumnezeu este prezent în istoria omenirii şi că acţionează. Aceste semne ne spun că şi noi, fiecare în parte, putem să strălucim în această lume. Pentru a vedea aceste "stele" de pe cerul vieţii noastre de zi cu zi e nevoie, poate, să stingem reflectoarele televiziunilor care fabrică "stele" de carton! Credinţa noastră poate să crească dacă învăţăm să privim persoanele şi evenimentele în lumina lui Dumnezeu.

Credinţa poate fi definită în multe feluri. Despre credinţă se poate scrie şi discuta fără sfârşit. Însă ceea ce este cel mai important este ca ea să fie steaua călăuzitoare a vieţii noastre şi de ea să agăţăm carul existenţei noastre, pentru ca el să meargă pe drumul ce duce spre viaţa plină de fericire!

Pr. Felix Roca