Credinţa omului biblic, model pentru credinciosul de azi

Omul biblic se evidenţiază printr-o trăsătură esenţială a fiinţei sale, şi anume latura credinţei. Este cunoscut faptul că toate sferele existenţei sale, de la cea cultuală, socială, familială, până la cea economică şi politică, erau pătrunse de elementul credinţei. Aceasta îl determina să trăiască în contact strâns cu divinitatea şi să perceapă prezenţa şi intervenţia divină în orice eveniment sau situaţie a vieţii.

Credinţa omului descris în paginile Sfintei Scripturi nu era însă una abstractă, ci realistă, bazată pe experienţă. Ea se manifesta în mod concret sub forma încrederii în Dumnezeu. E vorba de o încredere filială în Domnul, cel ce ştie şi poate toate şi are grijă de creaturile sale. Însă cum se prezintă această credinţă şi care sunt caracteristicile sale? Dintre multiplele aspecte ale credinţei biblice, s-ar putea enumera pe scurt trei elemente.

O primă caracteristică este aceea a siguranţei şi stabilităţii căutate de cel ce crede. Însuşi termenul "credinţă" în Vechiul Testament provine de la o rădăcină verbală "aman" care duce cu gândul la ceva stabil, solid. Omul căuta un reper sigur, o realitate stabilă pe care să îşi construiască viaţa şi proiectele sale. Singura entitate sau persoană care putea să îi ofere garanţii sigure în mod absolut era Domnul. De aceea, psalmistul exclama: "Doamne, tu eşti stânca mea, în tine mi-am pus încrederea!" (cf. Ps 144,1). Numai acest Dumnezeu mare, puternic şi milostiv era certitudinea în drumul omului către victorie şi către împlinire.

O a doua caracteristică reflectată de credinţă este fidelitatea. Atributul fidelităţii îi aparţine prin excelenţă lui Dumnezeu. Cuvântul şi promisiunile sale erau adevărate şi, odată ce au fost rostite, nu mai puteau fi retrase. Omului i se cere să răspundă tot prin fidelitate, să fie fidel mai ales în respectarea clauzelor stipulate în cadrul alianţei.

A treia caracteristică a credinţei se concretizează în adeziunea şi abandonarea în braţele lui Dumnezeu. Aşa au procedat titani ai credinţei, precum Noe, Abraham, Iosif, Paul şi mulţi alţii pe care îi elogiază scrierile sfinte. Credinţa e, până la urmă, chestiune de atitudine în faţa divinităţii. Mulţi dintre autorii cărţilor sacre din Biblie s-au întrebat cum trebuie să se prezinte omul în faţa maiestăţii lui Dumnezeu. Cea mai potrivită poziţie sau atitudine este aceea a credinţei sau încrederii. Prin credinţă, omul recunoaşte statutul său de creatură, dependentă de Creator. Prin credinţă, vine înaintea Domnului asemenea unui copil, recunoscând micimea şi sărăcia sa spirituală. Tot prin credinţă, îşi dă seama de condiţia de păcătos şi este în stare să primească iertarea şi darurile dumnezeieşti. Prin aceeaşi credinţă, omul realizează că are nevoie de un altul cu care să intre în comuniune pentru a crea o mare familie de fraţi.

În aceste timpuri, în circumstanţele încheierii Anului Credinţei, se impune o revitalizare a credinţei, apropiind-o mai mult de modelul biblic. Omul contemporan ar trebui să accentueze mai mult dimensiunea fidelităţii faţă de Cuvânt, adevărul care nu înşală. În acelaşi timp, ar fi oportun să caute să construiască permanent viaţa sa pe Dumnezeu, stânca sigură şi de nezdruncinat, evitând iluziile şi falsele certitudini. Însă, peste toate, este nevoie de o trăire mai intensă a dimensiunii relaţionale a credinţei, în sensul abandonării pline de încredere în braţele milostivirii şi iubirii lui Dumnezeu Tatăl, izvorul fericirii şi al vieţii adevărate.

Pr. Iulian Faraoanu