Lui Dumnezeu nu-i place să rămână dator

Credinţa primită la Botez este un dar al lui Dumnezeu, care dă sens vieţii noastre şi ne pune în contact cu cele veşnice. Dar, în acelaşi timp, nu o putem ţine numai pentru noi. Sfântul Părinte Francisc ne îndeamnă să o împărtăşim celorlalţi, mai ales celor care sunt la periferie sau care nu au auzit încă vorbindu-se despre Isus Cristos.

În Parohia Djébonoua - Coasta de Fildeş, acum patru ani, o doamnă numită Suzanne era destul de bolnavă, totuşi făcea deseori eforturi pentru a veni la biserică. Era botezată şi miruită, iar soţul ei era păgân. Ea îşi dorea mult să-l vadă la biserică, dar de fiecare dată soţul găsea câte o scuză pentru a nu veni (menţionez că rolul femeii în familie este inferior bărbatului, care poate foarte bine să ignore cuvintele soţiei, fără ca ea să se supere).

În duminica în care ea îşi simţea sfârşitul aproape, a venit la biserică cu o sticlă cu apă pentru a i-o sfinţi după sfânta Liturghie. S-a întors acasă şi i-a dat-o soţului, spunându-i că, dacă va muri, să o purifice cu acea apă. Într-adevăr, după-amiază soţia a murit şi soţul i-a respectat dorinţa, purificând-o cu apa sfinţită de preot, fără a-i mai chema pe vraci.

Duminica următoare, soţul, însoţit de mai mulţi copii, a venit la biserică şi a povestit toate aceste lucruri în public, exprimându-şi dorinţa de a deveni creştini catolici. După doi ani şi el a căzut bolnav la pat. Am fost la el acasă şi l-am botezat.

Ce exemplu frumos pentru a ne îndemna să trăim credinţa fără să ne descurajăm! Rugăciunea îşi atinge scopul la momentul cuvenit, conform voinţei lui Dumnezeu. Spune o vorbă: "Lui Dumnezeu nu-i place să fie dator". Dacă ne-am rugat pentru ceva bun, dacă ne-am sacrificat cu un scop anume, Dumnezeu ne va îndeplini dorinţa, chiar dacă o va face în modul şi la timpul stabilit de el. Şi cine dintre noi nu are ceva de cerut lui Dumnezeu?

Ce-ar fi dacă fiecare familie sau fiecare dintre noi ne-am propune să avem o credinţă "adultă", adică să o împărtăşim celorlalţi şi într-un mod special celor din misiunile diecezei noastre?

Ce-ar fi dacă una dintre intenţiile rugăciunilor noastre s-ar îndrepta către misionarii care sunt în prima linie, pentru a elibera pe cât mai mulţi de sub jugul Celui Rău şi a-i aduce în împărăţia lui Dumnezeu?

Ce-ar fi dacă persoanele care suferă ar oferi suferinţele lor pentru convertirea păgânilor? Nu ar avea ele un sens, şi, după modelul sfinţilor, nu am continua să trăim pentru a oferi mântuirea lui Cristos cât mai multor persoane?

Ce-ar fi dacă am posti sau am renunţa de bună voie la vreun bănuţ pentru a-l oferi Centrului Misionar şi astfel să ajutăm ca misionarii să poată trăi în zonele de misiune, pentru a ajuta la ameliorarea condiţiilor în care trăiesc cei din misiune, care deseori duc lipsă de apă şi mâncare, sau pentru a construi lăcaşuri de cult pentru necesităţile lor spirituale, pentru a intra în legătură cu Dumnezeu?

Toate mulţumirile şi elogiile care se aduc misionarilor se cuvin în egală măsură tuturor persoanelor care se roagă, oferă suferinţele lor sau ajută financiar misiunile diecezei.

Dacă vom face acest lucru vom atinge chiar inima lui Dumnezeu, care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască. Oare Dumnezeu nu ne va ajuta apoi în nevoile noastre? Oare Dumnezeu nu îşi va plăti datoriile celor care, cu o inimă plină de credinţă şi iubire, l-au ajutat în opera de mântuire a oamenilor?

Pr. Gabriel Cimpoeşu