Moartea frunzei

Hrănit de seva copacului, de lumina şi căldura soarelui, mugurele din vârful copacului a crescut, apoi într-o bună zi de sub coaja lui s-a ivit un colţ de frunză. Un punct mic şi verde care se mărea până când oamenii au putut să observe cum a apărut prima frunză de pe acel copac. Adierea caldă a primăverii a mângâiat micuţa pată de verdeaţă care se contopea cu seninul cerului. Din vârful copacului, frunza privea răsăritul soarelui, apoi cum ultimele raze se topesc în spatele dealului, apoi întunericul o învăluia cu mantia sa misterioasă şi rece. Zilele treceau, frunza se gândea doar la întâlnirea cu prietenul ei cel mai iubit - soarele, dar nu părea conştientă că roata timpului se învârte nemiloasă. Primăvara s-a terminat, a venit vara, frunza s-a bucurat de lumina mai puternică, dar o cam deranja căldura toridă şi uneori îi era sete, fiindcă norii nu se înduplecau să-i trimită copacului măcar câţiva stropi de apă din care el, copacul, să îi dea frunzei seva mult dorită. Obişnuită să fie legănată de adierea vântului călduţ de vară, frunza s-a trezit într-o dimineaţă că vântul şi-a înteţit suflarea, iar ea, scuturată de furtună, abia se mai ţinea legată de ramura copacului. Brrr... se făcuse şi cam răcoare: venise toamna. Privind în jos, în oglinda lacului pe malul căruia crescuse copacul, frunza... a îngălbenit. Imaginea reflectată era un amestec de galben şi albăstriu: ea îngălbenise, dar cerul avea aceeaşi culoare albastră. La următoarea rafală de vânt frunza şi-a dat seama că puterile o părăseau; auzise cândva doi bătrâni vorbind la umbra copacului despre bătrâneţe şi moarte. Nu le dăduse prea mare importanţă, dar acum se gândea din ce în ce mai serios la cuvintele lor. Nu cumva ceea ce se întâmpla cu ea era tocmai echivalentul "îmbătrânirii" de care au vorbit acei bătrâni? Urma să moară şi ea? Frica i se cuibărise în suflet. Nu mai făcea faţă rafalelor din ce în ce mai puternice ale vântului, nu mai rezista la frigul care pusese stăpânire peste toate. Simţea că o înconjoară braţele a ceva necunoscut, ceva de care se temuse tot timpul, ceva închis la culoare, opusul a tot ceea ce a însemnat lumina dătătoare de viaţă a soarelui...

... cu o ultimă legănare frunza s-a desprins de copacul care îi fusese mamă şi tată, adăpost şi ocrotire, şi a pornit, purtată de vântul cel hoinar şi fără astâmpăr, în marea călătorie spre marele copac.

Ovidiu Bişog