Credinţa, misiunea şi... faptele

"Ce folos, fraţii mei, dacă cineva spune că are credinţă, dar nu are fapte; oare poate credinţa să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt lipsiţi de îmbrăcăminte şi de hrana de toate zilele şi cineva dintre voi le-ar spune: "Mergeţi în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă", dar nu le daţi cele necesare pentru trup, ce folos? La fel şi credinţa, dacă nu are fapte, este moartă în ea însăşi" (Iac 2,14-17).

Cuvintele sfântului apostol Iacob sunt adresate unor creştini de provenienţă ebraică, dar obişnuiţi de mult cu cultura elenistică. Situaţia lor spirituală este caracterizată de o anumită delăsare şi decădere a angajamentului şi entuziasmului iniţial, şi de o evidentă diviziune între bogaţii prepotenţi şi cei săraci. O mare parte a oamenilor de azi trăiesc la graniţa dintre educaţia creştină primită în familie şi influenţa lumii moderne a consumismului şi utilitarismului. Scade entuziasmul iniţial al credinţei, angajarea activă în viaţa Bisericii şi creşte distanţa dintre cei bogaţi şi cei săraci. Citind realitatea actuală şi analizând cuvintele Sfintei Scripturi, se nasc câteva întrebări: Prin ce se caracterizează un om credincios şi un misionar adevărat? Pe ce ar trebui să pună accentul Biserica pentru ca poarta credinţei, deschisă cu ajutorul cheii misionare, să poată aduce pe cât mai mulţi la Cristos?

Sfântul Iacob ne dă un răspuns simplu şi clar: faptele. Nu poţi vorbi despe credinţă şi angajare misionară personală sau comunitară, dacă lipsesc faptele ce dau mărturie despre existenţa acestora. Papa Francisc continuă să sublinieze necesitatea ieşirii Bisericii din sine însăşi şi îndreptarea spre ceilalţi. Punctând de multe ori pe situaţii concrete de criză, Sfântul Părinte cere Bisericii ca, prin structurile sale, să se angajeze făcând gesturi concrete. Vorbind despre criza din Siria, papa a amintit că un milion de oameni au părăsit această ţară: "Au pierdut totul şi trăiesc pe străzi. Menţionez acest lucru ca pe un exemplu fundamental. Avem refugiaţi în toate ţările, cu ei se face contrabandă, li s-au luat paşapoartele şi au fost obligaţi să devină sclavi. Este o imensă nevoie de prezenţa atingerii afectuoase a Bisericii".

Există o necesitate urgentă ca Biserica, prin episcopi, preoţi şi credincioşi să se implice mai deplin şi concret în problemele fraţilor săraci, neajutoraţi şi de foarte multe ori, uitaţi. De fapt, aceasta din urmă, uitarea, este cea mai gravă plagă a societăţii actuale. Societatea este tot mai indiferentă faţă de problemele celuilalt, omul şi comunitatea sunt tot mai mult preocupaţi de problemele personale şi problemele comunităţii proprii, şi mai puţin de problemele şi situaţia aproapelui sau a ţărilor sărace. O faţă tot mai întunecată se iveşte în toate structurile societăţii, uitarea aproapelui sau indiferenţa. Indiferenţa este mai rea decât ostilitatea, pentru că dacă cel ostil este cel puţin conştient de prezenţa celui faţă de care reacţionează negativ, cel indiferent îl ignoră pe celălalt şi îl tratează ca şi când n-ar exista.

Trăim într-o societate care are la rădăcinile sale credinţa creştină, caracterizată de atenţia şi grija faţă de aproapele, dar care ignoră problemele aproapelui. Biserica şi creştinul trebuie să se întrebe: Care sunt faptele mele concrete care fac diferenţa şi arată lumii credinţa autentică şi iubirea lui Dumnezeu? Sărăcia din Kenya şi Coasta de Fildeş, atacurile faţă de credinţa creştină catolică din Ecuador sunt situaţii concrete de necesitate. Centrul Misionar Diecezan, cu sprijinul multor persoane, încearcă să vină în sprijinul acestor oameni prin proiectele dezvoltate: "Adoptă un copil la distanţă", "Grădiniţe pentru Kenya" şi "Capele pentru Ecuador". Surâsul unui copil, bucuria unei alte şanse în viaţă şi rugăciunile înălţate în capelele construite sunt darul cel mai frumos pe care un creştin catolic îl poate primi şi dovada credinţei adevărate ce duce la mântuire.

Credinţa şi misiunea se întrepătrund şi se susţin, dar niciuna din ele nu este autentică fără... fapte.

Pr. Florin-Petru Sescu