Un copilaș zâmbind
Când vezi un copilaș zâmbind de fericire,
Răsare o nouă lume de vis și de iubire
Ce crește, s-oglindește în ochii tuturor
C-a lui mult dulce zâmbet e nesecat izvor.
De-i frig, vipie, zloată, el risipește tot
Necazul strâns în suflet, iar altele nu pot
Să tulbure speranța când zâmbetul său blând
I-alunecă pe buze voios și gângurind.
Cât de frumos zâmbește, de parcă vrea să spună
Că viața fără el nu are rost, nu-i bună
Nici cât un cui de tei bătut să stăvilească
Urgia abătută pe soarta omenească.
Da, ochii lui senini, de limpede azur,
Aruncă o văpaie de zâmbete în jur
Și fac din ură cruntă, neînchipuită pace,
Iar fericirea-nsuflet, nestingherită zace.
Tu, prunc fără de vină, ești zorii revărsați
Pe-ntinsele câmpii, pe munți semeți, înalți,
Pe mult cântata mare, pe-al lumii viitor,
Pe soarta ce-l așteaptă și pe acest popor.
În trup și-n suflet, ai sfânt har de gingășie
Și numai tu doar știi să porți nimbul prunciei
Pe-a tale piciorușe ce nu cunosc țărâna
Cum frunții tale blânde îi e străină vina.
Această lume sumbră îți este prea străină
Prin faptele ei negre, prin inima-i haină,
Prin tot ce o aruncă în groaznică genune
Și-i pune diademă un mult haotic nume.
Tu, vino și-i întinde mânuța ta divină,
O scoate la lumină din nendurata-i tină
Și-i luminează calea c-o candidă scânteie
Să vadă ce-i frumosul, iubirea dumnezeie.
N.L., Butea