Paul şi credinţa în Cristos

Paul, slujitor al lui Dumnezeu şi apostol al lui Cristos, cel rânduit să vestească evanghelia mântuirii la popoarele păgâne, este un "monument" în ceea ce priveşte credinţa.

Credinţa sa de fier s-a arătat în devotamentul faţă de cauza lui Isus şi a evangheliei, puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea celor care cred. În viziunea marelui apostol, credinţa este calea pentru dreptate şi viaţă şi se concretizează în legătura vitală cu persoana lui Isus Cristos.

În anii 32-35 d.C., în viaţa lui Saul, evreu din tribul lui Beniamin şi fariseu neprihănit, se produce un eveniment cu totul extraordinar: i se arată Cristos cel înviat (cf. Fap 9; 22; 26). Din acea clipă a întâlnirii cu Mântuitorul, Saul, fostul persecutor al creştinilor, va considera cele din trecut drept un gunoi în faţa superiorităţii cunoaşterii lui Cristos. De acum înainte nu va face altceva decât să lupte pentru a-l cunoaşte mai bine pe el şi puterea învierii sale (cf. Fil 3). Se va lăsa cucerit de el şi îl va predica pretutindeni şi tuturor pe Isus răstignit, mort şi înviat.

Întreaga misiune, energiile şi înflăcărarea apostolului au ca punct de plecare credinţa şi încrederea manifestate pe drumul Damascului. În acel moment de cotitură din existenţa sa, Paul îşi dă seama câtă însemnătate are relaţia cu Cristos. Credinţa în cel ce a învins puterile morţii îl determină să reevalueze calea de urmat pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu, pentru a obţine viaţa adevărată şi mântuirea. Meditând la milostivirea divină care nu a recurs la pedepsirea oamenilor păcătoşi, ba dimpotrivă s-a revelat evreilor şi păgânilor în iertare şi bunătate (cf. Rom 1-3), Paul descoperă valoarea credinţei, cale unică pentru a fi drept şi mântuit înaintea lui Dumnezeu. Credinţa îl poate îndreptăţi pe omul păcătos, deoarece prin ea acesta face referinţă la un Altul, nu la propria persoană; prin ea omul recunoaşte statutul de creatură limitată şi imperfectă care are nevoie de iertarea şi darurile dumnezeieşti. Această credinţă îl face pe om să intre în comuniune cu Domnul şi tot ea este poarta pentru a intra în viaţa veşnică.

Paul priveşte credinţa şi din perspectiva raportului personal cu Isus Cristos. Una dintre ideile călăuzitoare în scrisorile pauline este tocmai aceasta: "a fi cu Cristos". Pentru Paul, începutul credinţei este vizibil, atunci când omul lasă la o parte trecutul, faptele cărnii, omul cel vechi şi îmbrăţişează noutatea absolută, pe Cristos însuşi. Cel ce crede moare pentru păcat împreună cu Mântuitorul (cf. Rom 6) şi îşi ia ca punct de referinţă două legi: legea credinţei şi legea Duhului Sfânt. Odată ce a fost îndreptăţit să participe la viaţa divină, cel botezat trebuie să îşi exprime credinţa prin fapte (Paul nu se opune, aşadar, în mod radical lui Iacob pentru care "credinţa fără fapte este moartă").

Astfel, omul credincios e cel ce alege totdeauna voinţa lui Isus. De fapt, sistemul său de valori trebuie să fie constituit de gândurile, cuvintele şi faptele lui Cristos. Pentru omul de azi, tăria şi înflăcărarea credinţei apostolului neamurilor nu poate fi decât un îndemn şi un imbold la a trăi totul ca dar şi de a se configura într-o manieră cât mai desăvârşită cu Mântuitorul, în aşa fel încât să putem exclama şi noi: "Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine!".

Pr. Iulian Faraoanu