Sfântul Iosif - omul credinţei discrete, dar eficiente

Sfântul Iosif, soţul preasfintei Fecioare Maria şi tatăl purtător-de-grijă al lui Isus, este unul dintre personajele despre care se vorbeşte puţin în paginile Noului Testament şi totuşi, în cele câteva scurte episoade în care este menţionat, sunt oferite suficiente elemente care îl definesc ca una dintre cele mai importante personalităţi ale lumii Bibliei.

Astfel, din genealogia care deschide Evanghelia după sfântul Matei, aflăm că este fiul unui oarecare Iacob. Aflăm apoi, din spusele îngerului care îi apare în vis, că este fiu al lui David (Mt 1,20), mai precis descendent al familiei care urma să-l ofere lumii pe Mesia, că este un om drept (Mt 1,19), că este chemat să devină soţul acelei femei pe care Dumnezeu a ales-o să devină mama Celui care va mântui pe poporul său de păcate (Mt 1,21), iar din alte texte că, pentru a-şi întreţine familia, a făcut munca nobilă de lemnar (Mt 13,55). Şi cam atât.

Impresionantă la acest om este spontaneitatea cu care îşi asumă rolul de soţ şi de tată purtător-de-grijă. De bună seamă că planurile lui se înscriau în cursul normal al existenţei unui bărbat din acel timp. Imediat însă ce a simţit că Dumnezeu îi cere să renunţe la proiectele sale de viaţă pentru a colabora la planul de mântuire a omenirii, Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului... (Mt 1,24). Elocvent, în acest sens, este modul discret şi eficient, dictat de o credinţă neştirbită cu care înţelege să-şi împlinească menirea, aşa cum rezultă din episodul cunoscut cu numele de Fuga în Egipt (Mt 2,13-15.19-23). Situaţia descrisă aici este deosebit de gravă. Irod, aflând de la magii veniţi din Orient de naşterea unui nou rege şi văzând în el un rival, se hotărăşte să-l ucidă (Mt 2,2-3.16). Viaţa copilului este, aşadar, într-un pericol real. Atunci Iosif, înştiinţat de către un înger al Domnului în vis..., a luat, noaptea, pruncul şi pe mama lui şi a plecat în Egipt, unde a rămas până la moartea lui Irod. Mai apoi, înştiinţat tot de înger că au murit cei ce căutau să ia viaţa pruncului..., Iosif s-a sculat, a luat pruncul şi pe mama lui şi s-a întors în ţara lui Israel. Dintr-o astfel de descriere putem deduce că, pentru Iosif, este esenţial ca viaţa lui şi a familiei să se înrădăcineze în împlinirea cu fidelitate a voinţei lui Dumnezeu (voinţă care poate ajunge la fiecare om prin inspiraţie divină, prin glasul Evangheliei, prin învăţătorii Bisericii etc.). E drept că în textul nostru copilul şi mama par să nu joace nici un rol. Cel care acţionează este sfântul Iosif. Şi totuşi textul nostru ne lasă să înţelegem că voinţa lui Dumnezeu ajunge la ei prin intermediul tatălui purtător-de-grijă, iar supunerea lor faţă de voinţa lui devine sinonimă cu supunerea faţă de voinţa lui Dumnezeu.

Un alt aspect important al episodului nostru este sugerat de cuvintele evanghelistului: toate acestea s-au întâmplat ca să se împlinească ceea ce a fost spus prin profeţi... (Mt 1,22; 2,15.23). În fapt, cele relatate cu privire la familia lui Iosif seamănă atât de mult cu ceea ce se întâmplă adesea în istorie, şi anume ca bărbaţi şi femei să fie nevoiţi, pentru a-şi salva familiile, să facă gesturi curajoase. Acest aspect ne sugerează faptul că viaţa oricărui credincios ori a oricărei familii credincioase depăşeşte cu mult cadrul imediat în care se desfăşoară. Oricât de simplă şi banală ar părea, ea se înscrie într-o istorie mult mai largă, cea a mântuirii şi a împlinirii personale, familiale, comunitare, potrivit planului lui Dumnezeu.

Prin acest fel de a fi sfântul Iosif ne este propus ca model de viaţă de credinţă şi pentru aceasta a fost declarat el ca patron al Bisericii Universale.

Pr. Tarciziu Şerban