Iar biscuiții...
Acum o lună s-a căsătorit ultimul dintre cei cinci copii pe care Dumnezeu, în bunătatea sa, ni i-a oferit ca dar pentru familia noastră. Era o fată! Evident că, rămânând singură, după căsătoria celor patru frați mai mari, "am pus" în ea toată iubirea noastră de părinți.
Mulțumesc Domnului că mi-a oferit un soț care mă iubește, care mă respectă, alături de care am petrecut până în acest moment clipe dintre cele mai frumoase. Pot să spun că prin felul său de a fi, mi-a stat mereu aproape. Nu am simțit niciodată în el că vrea să-și impună cu orice preț propriul punct de vedere. Deciziile principale din familie le-am "negociat" cu înțelepciune și calm, iar la sfârșit a triumfat mereu maturitatea. Am știut că înțelegerea dintre noi, ca soți și părinți, va da roade și în copii. Dovada acestui fapt sunt familiile lor bune.
Cum spuneam, acum o lună s-a căsătorit fiica noastră cea mică. Acum suntem singuri, doar eu cu soțul meu, așa cum eram cu aproximativ 40 de ani în urmă. Dacă mi-ar fi spus atunci cineva că viața de familie avea să fie așa cum am experimentat-o în acești ani, probabil ca l-aș fi moderat în entuziasm sau mai degrabă "l-aș fi ascultat altădată".
Vorbesc de momente frumoase, dar și de momente în care, asemenea dreptului Iob, mi-aș fi dorit să nu mă fi născut. Ceea ce este sigur, e că, datorită credinței și a înțelegerii cu soțul, am putut depăși orice încercare. Ne-am susținut unul pe celălalt; fie el era "la pământ", iar eu l-am încurajat și l-am ajutat să se ridice, fie eram eu "la pământ" și m-a încurajat el. Așa am reușit să punem în copii tot ceea ce eram și aveam mai bun. Am plecat mereu de la premisa că înțelegerea dintre noi se răsfrânge și asupra lor și că nu trebuie să-i pun pe ei pe primul loc, lăsându-l pe soț pe ultimul. Aceasta a fost logica după care m-am călăuzit mereu și, sincer, a dat roade.
Zilele trecute, cum rămăsesem fără provizii în casă, am decis să merg cu soțul la cumpărături. După ce am trecut mai pe la toate sectoarele din magazin, punând în cărucior ceea ce am considerat că ne era necesar, am mers la casă pentru a plăti. Am procedat exact așa cum procedasem de atâtea ori. De data aceasta însă s-a întâmplat ceva curios! Vorbeam cu soțul, când vânzătoarea a luat în mână cutia cu nutella și a trecut-o prin casă, apoi cerealele și se pregătea să ia și biscuiții. Am privit-o lung, așa cum o priveam de obicei, și parcă trezită din somn, i-am spus soțului: "Dar, biscuiții?" Iar el a continuat: "Nutella, cerealele... de ce le-am mai cumpărat?"
Obișnuia să le mănânce ultima fiică a noastră care se căsătorise. Și acum, deși trecuse o lună de când nu mai locuia cu noi, din obișnuință, i-am cumpărat din nou ceea ce mânca în fiecare dimineață. M-am scuzat față de vânzătoare și am rugat-o să-mi permită să duc înapoi nutella, cerealele și biscuiții.
N-o să credeți, dar acolo, la magazin, în fața vânzătoarei, când am fost nevoiți să ducem nutella, cerealele și biscuiții înapoi la raft, mi-am dat seama că ceva se schimbase, că nu mai eram ca înainte, că acum aveam mai mare nevoie unul de celălalt să ne fim alături, într-un cuvânt, că trebuia să învățăm să "ne micșorăm pentru ca altcineva să crească". Trebuia să învățăm să trăim singuri, doar noi, așa cum începusem cu aproape 40 de ani în urmă. Diferența era că atunci aveam în față atâtea proiecte... Acum...
Cum trebuie să ne pregătim pentru astfel de momente! Cât de important este ca soții să învețe să se pună unul pe celălalt pe primul loc și nu pe copii, conștienți că dacă ei se iubesc și se înțeleg, și copiilor le este bine, pentru că vine un moment în viață în care și copiii "merg" la casele lor. E un drept! Iar biscuiții... nu ne mai folosesc la nimic, decât poate pentru atunci când dinții ne părăsesc... ca și puterile... (Veronica)
Pagină realizată de pr. Felician Tiba