Paşii credinţei. Credinţa care dă viaţă

Înainte să facem un alt pas pe drumul credinţei e bine să ne reamintim drumul parcurs până acum. Am început acest itinerar stimulaţi de două mărturii: Abraham, un exemplu de credinţă trăită cu mult curaj, şi Maria, care răspunde cu elan la chemarea lui Dumnezeu. Într-un alt articol am punctat unele elemente pentru a face o "radiografie" a credinţei întrebându-ne: "Unde este credinţa mea?". Apoi, de sărbătoarea Învierii lui Cristos, am văzut că a avea credinţă înseamnă a fi şi un mărturisitor al lui Cristos cel înviat.

Ţinând cont de perioada liturgică în care ne aflăm, timpul pascal, hrănim credinţa noastră luând exemplu de la prima comunitate creştină, care, primind puterea Duhului Sfânt, dă mărturie, cu forţă despre învierea lui Isus Cristos.

Bărbaţii şi femeile din prima comunitate creştină, ca şi Abraham, au primit o promisiune de viaţă. Un ecou al acestei promisiuni se regăseşte în discursul lui Petru, în ziua de Rusalii: "Pe Isus Nazarineanul, bărbat adeverit de Dumnezeu între voi prin fapte puternice, minuni şi semne pe care le-a făcut Dumnezeu prin el în mijlocul vostru, după cum voi înşivă ştiţi, [...] pe acesta Dumnezeu l-a înviat, eliberându-l de durerile morţii, deoarece nu era posibil să fie ţinut sub puterea ei. [...] Căci promisiunea este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei care sunt departe, pe oricâţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru" (Fap 2,22.24.39). Despre aceeaşi promisiune făcută de Cristos că va dărui viaţa din belşug vorbeşte şi Paul la Antiohia Pisidiei: "Noi vă aducem ca o veste bună promisiunea făcută părinţilor, pe care Dumnezeu a împlinit-o pentru copiii lor, pentru noi, înviindu-l pe Isus" (Fap 13,32-33). Aceasta era vestea pe care primii creştini o răspândeau cu entuziasm şi cu multă convingere: Cristos este viu şi numai în el există adevărata viaţă!

Cartea Faptele Apostolilor ne arată că primii creştini nu căutau atât să înţeleagă modul minunat în care Cristos a înviat şi a arătat că în el moartea este învinsă, cât mai ales că se angajau să împlinească în viaţa lor promisiunea făcută de Cristos. Astfel, mai ales apostolii, dau dovadă că vestea pe care o răspândesc este adevărată prin vindecarea infirmului, învierea Tabitei, eliberarea unei femei de sub stăpânirea unui duh necurat şi de sub exploatarea oamenilor, vindecarea mai multor persoane etc. Toate acestea erau semne că Isus este stăpânul vieţii, că este viu printre oameni, că doreşte binele lor, că urmăreşte să îi elibereze de toate sclaviile. Însă toate aceste minuni se realizau deoarece primii creştini erau convinşi că ei sunt "martori" ai acestor lucruri, adică ei trebuie să fie primii în care să se realizeze eliberarea adusă de Cristos.

Primii creştini aduceau răspunsul lor la mesajul învierii lui Cristos încercând să trăiască în mod concret această înviere. Se vede clar acest lucru din modul în care trăiau: "Mulţimea celor care au crezut era o singură inimă şi un singur suflet. Nici unul dintre ei nu spunea că ceea ce are este al său, ci toate le aveau în comun" (Fap 4,32). Era modul lor de a învinge moartea care asfixiază pe orice om care ţine totul pentru sine, care se gândeşte numai la interesul său, care merge până la a-i călca în picioare pe alţii pentru a se realiza pe sine. Prima comunitate creştină arată că forţa credinţei este aceea care dă cu adevărat viaţă atunci când oamenii înţeleg că Isus, care a învins moartea, a dat omului puterea de a continua această victorie în propria viaţă, cu propriul exemplu! Aceasta este misiunea creştinului: cu puterea credinţei în Cristos, să învingă moartea, oriunde aceasta se manifestă!

Pr. Felix Roca