Ultimele cuvinte: Te îmbrăţişez!

Atât timp cât lucrurile merg bine în viaţă, nimeni nu se întreabă de unde vine şi încotro se îndreaptă. Nimeni nu apreciază, dar nici nu dezapreciază ceea ce este şi ceea ce face. Zilele curg una după alta, viaţa îşi urmează cursul, iar ea, persoana, omul în general, se comportă ca şi cum totul i s-ar cuveni, fără a se gândi măcar o clipă cum ar fi dacă ar rămâne chiar şi fără o mică parte din ceea ce are sau este.

Cât de importantă este pentru noi, oamenii, capacitatea de a vorbi! Să poţi exprima ceea ce simţi, ceea ce te doare, ceea ce te fascinează, să poţi striga, cânta, urla de bucurie sau de durere! O, cât trebuie să mulţumim lui Dumnezeu pentru un astfel de dar!

După o viaţă pe care am dedicat-o introducerii copiilor în taina ştiinţei, după ce i-am învăţat să ţină pixul în mână, să scrie, să citească, să meargă corect pe stradă, să se comporte frumos acasă cu părinţii, ca şi în societate, după ce am cântat cu ei, m-am jucat, m-am bucurat sau am suferit alături de ei şi de eşecurile lor, iată-mă fără voce. Un cancer la laringe m-a lăsat fără voce!

Cum voi mai putea să răspund elevilor mei la salut, a fost una dintre primele mele preocupări după aflarea veştii?! Dar cea mai mare şi cea mai dureroasă preocupare, pe care trebuie s-o împărtăşesc, a fost, cum voi mai putea să spun soţiei şi copiilor mei că îi iubesc?! Va fi oare suficient să le-o dovedesc prin fapte? Ei, soţia şi copiii mei, cum vor reacţiona la gândul că tatăl lor nu va mai putea vorbi niciodată?

M-am îndreptat spre sala de operaţie cu strângere de inimă. Ajunsesem aici după lungi tratamente, după o lungă aşteptare, după multe încercări de a rezolva altfel problema.

Deşi distanţa dintre salonul în care mă aflam internat şi sala de operaţie era foarte mică, parcurgerea ei mi s-a părut o veşnicie. Ştiam că la capătul ei aveam să pierd unul dintre cele mai îndrăgite daruri, darul vorbirii. O operaţie pe laringe, ba mai mult, extirparea laringelui, presupunea un astfel de deznodământ. Ultimele cuvinte pe care am reuşit să le spun soţiei în şoaptă, înainte să intru în sala de operaţie, au fost: "Te îmbrăţişez!".

A urmat operaţia care a durat multe ore. La capătul ei, după ce a trecut anestezia, aveam să sufăr dureri îngrozitoare. Dar cum să le fac cunoscute dacă nu reuşeam să mai vorbesc?! În zadar îmi formam fraze în minte şi degeaba mimam cuvinte. În afară, la urechile celor din jur, nu ajungea nimic concret, ceea ce, evident, mă făcea să sufăr şi mai mult.

Eu, soţul, tatăl, educatorul, cel care călăuzisem atâţia copii pe calea învăţăturii, eram nevoit acum să scriu. Era singura modalitate de comunicare care îmi mai rămăsese. Am început să scriu şi să cred, să cred şi să scriu. Am început să dialoghez în mod tainic cu Dumnezeu; să-i spun lui ceea ce cu voce tare nu puteam să exprim. Am început să mă rog, să sper într-o minune, dar minunea nu venea, pentru că minunea eram eu însumi. Nu pierdusem totul. Mai aveam auzul, mirosul, pipăitul, văzul şi, pe deasupra, o aveam pe minunata mea soţie şi pe copii, ca şi pe foştii mei elevi, despre care ştiam că mă înconjurau cu iubire. Şi... iubirea tuturor a început să dea roade. Ajutat şi de specialişti, am început să scot diferite sunete forţându-mă din stomac şi din maxilar. Am pus cap la cap aceste sunete, iar acum, "vorbesc!" Vorbesc, chiar dacă pare o anomalie a naturii. Vorbesc şi mă minunez de acest mare dar! Iar atunci când vorbesc, cuvintele mi se par atât de preţioase, încât nu le-aş risipi pentru nimic pe lume. Dar până să trăiesc această experienţă, sincer, niciodată nu m-am gândit să mulţumesc lui Dumnezeu pentru darul vorbirii, care este atât de preţios şi pe care, de atâtea ori, nu-l folosim bine! (Ioan)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba