Sărutul vieții
Într-o legendă provenind din regiunea Münster (Germania) este redată clipa morții în felul următor. Un om tocmai a murit. În acel moment sufletul este constrâns să se despartă de trup. Și iată-l îndreptându-se, fără nici o tragere de inimă, spre ușa camerei pentru a-și începe călătoria spre cer. Rotindu-se însă, pentru a vedea trupul de-abia golit, zăbovește în prag. Dintr-odată, se întoarce pe propriile urme, sărută trupul și îi adresează cuvinte de mulțumire, pentru că a fost un loc atât de primitor, ca și pentru bunătatea pe care a dovedit-o mereu de-a lungul întregului drum al vieții pământești.
Mult mai mult decât un astfel de sărut, sufletul lui Cristos, unit cu natura dumnezeiască, se întoarce după trei zile pentru a depune pe fruntea tuturor trupurilor, alăturate propriului trup prin mântuire, sigiliul învierii. Iar acest lucru înseamnă mai mult decât speranță de viață pentru trupurile supuse putrezirii. Înseamnă certitudinea credinței. Și asta, în ciuda decalajului din punct de vedere al timpului. "Mai întâi a înviat Cristos, apoi cei care sunt ai lui Cristos", fiecare la vremea cuvenită.
Suprapusă dezmorțirii la viață a naturii, sărbătoarea Paștelui actualizează infinit mai mult decât o simplă tresărire la noutate și la reînceperea unui ciclu natural. Chiar dacă ne surâde imaginea conform căreia cerul sărută pământul.
Pr. Cristian Chinez