Misterul pascal

Paştele ebraic era şi este o sărbătoare de familie. Nu se celebra în templu, ci în casă.

Şi Isus a celebrat Paştele în conformitate cu această prescriere: în casă cu familia sa, cu apostolii, care au devenit noua sa familie. În felul acesta, pe de o parte, el asculta de un precept aflat încă în vigoare, conform căruia pelerinii care mergeau la Ierusalim puteau să întemeieze consorţii de pelerini, numite chaburot, care constituiau pentru noaptea aceea casa şi familia de Paşti. Şi astfel, Paştele a devenit şi o sărbătoare a creştinilor. Noi suntem chaburah al lui Isus, familia sa, pe care el a întemeiat-o împreună cu însoţitorii săi de pelerinaj, cu prietenii care parcurg împreună cu el calea evangheliei pe pământul istoriei. Ca însoţitori ai săi de pelerinaj, noi suntem casa sa, şi astfel, Biserica este noua familie şi noua cetate, care pentru noi este ceea ce era Ierusalimul, acea casă vie, care îndepărtează forţele răului şi este loc de pace, care ocroteşte creaţia şi pe noi înşine. Biserica este noua cetate ca familie a lui Isus, Ierusalimul viu, şi credinţa sa este barieră şi zid împotriva forţelor ameninţătoare ale haosului, care vor să distrugă lumea. Zidurile sale sunt fortificate de semnul sângelui lui Isus Cristos, adică de iubirea care merge până la sfârşit şi este fără sfârşit. Această iubire este puterea antagonistă a haosului, este forţa creatoare ce întemeiază mereu din nou lumea, popoarele şi familiile şi, în felul acesta, ne oferă nouă shalom-ul, locul păcii, în care putem trăi unul cu celălalt, unul pentru celălalt şi unul îndreptat spre celălalt.

Consider că sunt multe motive pentru a reflecta din nou asupra acestor relaţii tocmai în zilele noastre şi să lăsăm ca ele să ne vorbească. De fapt, vedem forţa haosului, vedem că tocmai în mijlocul unei societăţi dezvoltate, care pare să ştie şi să poată face totul, apar forţele primordiale ale haosului, opuse la ceea ce ea defineşte progresul său. Vedem că un popor, chiar în mijlocul bunăstării, al capacităţii tehnice şi al dominării ştiinţifice a lumii, poate să fie distrus din interior şi creaţia poate să fie ameninţată de forţele haosului, care se cuibăresc în adâncul inimii omului şi ameninţă lumea.

Ştim din experienţă că numai tehnica şi banii nu reuşesc să îndepărteze capacitatea organizatoare a haosului. Pot face aceasta numai zidurile autentice pe care Domnul ni le-a dat şi familia nouă pe care el ne-a construit-o. Şi eu consider că, pentru acest motiv, sărbătoarea pascală, ajunsă la noi de la nomazi prin intermediul Israelului şi al lui Cristos, chiar şi în semnificaţia cea mai profundă, are o importanţă politică eminentă. Chiar şi ca popoare, aici în Europa, avem nevoie să ne întoarcem la fundamentele noastre spirituale, dacă nu vrem să ne pierdem în autodistrugere.

Această sărbătoare ar trebui să fie şi astăzi din nou o sărbătoare a familiei, care este zidul autentic de apărare a creaţiei şi a omenirii. Să ne rugăm ca să putem percepe din nou acest avertisment, pentru a celebra din nou, de astăzi încolo, familia ca pe o casă vie, unde creşte umanitatea, iar haosul şi nimicul sunt alungate. Dar trebuie să adăugăm că familia, acest loc al umanităţii, această ocrotire a creaţiei, poate să existe numai atunci când este ea însăşi sub semnul Mielului, când este ocrotită de forţa credinţei, chemată de iubirea lui Isus Cristos. Familia singură nu poate să supravieţuiască, se dizolvă, dacă nu este introdusă în familia mai mare, care îi oferă stabilitate şi siguranţă. De aceea, aceasta ar trebui să fie noaptea în care să parcurgem calea spre noua cetate, noua familie, spre Biserică, în care noi să ne înscriem din nou în ea, în mod neclintit, ca în adevărata patrie a inimii. Şi ar trebui să fie noaptea în care de la această familie a lui Isus Cristos să învăţăm a cunoaşte mai bine familia umană şi omenirea destinată să ne susţină şi să ne ocrotească.

(Josef Ratzinger, Drumul pascal, p. 114-116)