Vestea cea bună a crucii şi învierii lui Isus: iubirea

"Moartea ta o vestim, Doamne, şi învierea ta o mărturisim, până când vei veni".

Sărbătorim cu mare bucurie triumful Domnului nostru Isus Cristos asupra morţii, prin glorioasa sa Înviere. Inima tuturor creştinilor este plină de bucurie şi de speranţă, căci a înviat Mântuitorul şi este viu în mijlocul nostru. Este Paştele lui Isus, este Paştele nostru.

Evanghelistul Ioan relatează că, în timpul ultimei celebrări pascale la care a participat şi Isus, câţiva pelerini greci s-au apropiat de Filip cu o rugăminte: "Vrem să-l vedem pe Isus" (In 12,21). Informat despre dorinţa lor, Isus le dă un răspuns ce cuprinde în sine marele adevăr al vieţii sale, moartea şi învierea sa: "A venit ceasul ca Fiul Omului să fie glorificat. Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur, însă dacă moare, aduce rod mult (In 12,23-24).

Mesajul acestor cuvinte este clar: Isus spune că, dacă vrem să-l întâlnim şi să-l înţelegem, trebuie să privim spre cruce, adică la gestul iubirii totale, la gestul care revelează adevărata atotputernicie a lui Isus, confirmată în măreaţa sa înviere.

Sfântul Ioan relatează în continuare un eveniment în care apare, în mod clar, adevărata atotputernicie a lui Dumnezeu, atotputernicia iubirii: "În timpul cinei, când diavolul pusese deja în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, gândul de a-l trăda, ştiind că Tatăl a dat toate în mâinile sale şi că de la Dumnezeu a venit şi că la Dumnezeu se întoarce, s-a ridicat de la cină, şi-a pus hainele deoparte şi, luând un ştergar, s-a încins. Apoi a turnat apă într-un vas de spălat şi a început să spele picioarele discipolilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins" (In 13,2-5).

Comportamentul lui Isus este străin de orice logică umană. El ştia că Iuda era hotărât să-l vândă, ştia că Petru îl va renega, ştia că toţi ceilalţi se vor împrăştia şi-l vor lăsa singur însă, deşi ar fi putut să le facă vreun reproş, să-i acuze de lipsă de iubire, de prietenie, să-i lase şi să plece, el face ceea ce nimeni nu ar fi făcut: se pleacă pentru a le spăla picioarele.

Cine putea să-şi închipuie un asemenea comportament şi un astfel de mod de lucru, un asemenea gest faţă de cei care erau lângă el, nestatornici, trădători?!

Era firesc, aşadar, ca Petru, ştiindu-se slab, greşitor şi orgolios, şi nemaiîntâlnind astfel de situaţii, să se ridice şi să refuze spunând: "Nu, nu-mi vei spăla picioarele niciodată" (In 13,8), eu nu accept aşa ceva; eu am o altă părere despre Dumnezeu.

La această atitudine, Isus îi spune: "Dacă nu-ţi voi spăla picioarele, nu vei avea parte cu mine. Atunci Simon Petru i-a zis: "Doamne, nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul!"" (In 13,9).

După acest dialog, Isus continuă să-i surprindă oferindu-le apostolilor Euharistia, trupul şi sângele său. Cine ar mai fi făcut la fel?! Toţi am fi spus: aceşti oameni nu merită nici un dar, nu merită Euharistia. Ce vor face cu ea?

Isus ştia toate acestea, dar el, fiind Dumnezeu-iubire, nu se opreşte, merge mai departe cu iubirea lui: "Luaţi şi mâncaţi! Luaţi şi beţi: faceţi aceasta în amintirea mea!" (Lc 22,19).

Această înfăţişare a lui Dumnezeu nu este o invenţie umană. Acest comportament al lui Dumnezeu nu poate fi construit de o minte omenească; este o atitudine prea diferită de modul nostru de a gândi. Această imagine a lui Dumnezeu s-a impus, indiferent de felul nostru de a fi şi a gândi, pentru că ea vine de la Dumnezeu.

Ceea ce s-a petrecut după acel moment este şi mai impresionant. Nu numai că Iuda l-a vândut, dar chiar Petru l-a negat, ceilalţi apostoli l-au părăsit şi au fugit. El însă îi iartă pe toţi, pe cei care l-au uitat, chiar şi pe cei care l-au condamnat şi răstignit: "Tată, iartă-i pe ei, că nu ştiu ce fac" (Lc 23,24).

Întâlnim aici paradoxul paradoxurilor, altarul iertării, crucea, stindard, nu al condamnării, ci al iertării, strigătul cel mai puternic de iubire, tribunalul milei şi al împăcării, tronul milostivirii divine. De pe înălţimea ei răsună glasul iubirii divine: "Tată, iartă-i!".

Pe acest tron al umilinţei a bătut inima, nu a unui om, ci inima unui Dumnezeu făcut om. Aceasta este imaginea lui Dumnezeu, aceasta e iubirea divină! Pe cruce a spus totul, ne-a dat totul, ne-a dat iubirea sa. Cine descoperă acest lucru nu mai poate uita niciodată, rămâne surprins şi marcat toată viaţa.

Dar argumentul care iluminează totul este sfânta Înviere. Ea este supremul act de ratificare a iubirii divine.

Anunţată de profeţi, vestită în mod clar de însuşi Isus apostolilor şi lumii, biruinţa definitivă asupra morţii, învierea înseamnă pecetea divină pusă peste lucrarea sa mântuitoare, lumina care face să strălucească faţa sa dumnezeiască, pacea şi biruinţa sa asupra crucii şi jertfei sale.

Învierea este, aşadar, punctul culminant al iubirii divine, asigurarea definitivă a făgăduinţelor făcute de Părintele ceresc pentru cei care, crezând în Fiul său şi urmându-l, sunt siguri că şi ei vor învia.

Cuprinşi în această iubire, avem dreptul să ne bucurăm, să credem şi să sperăm, şi avem şi garanţia că drumul nostru pe acest pământ nu se opreşte pe Calvar, nici în moarte, ci continuă, trece dincolo şi proiectează în veşnicie.

Acesta este crezul nostru pe care-l proclamăm, duminică de duminică, zi de zi: "Cred în Isus Cristos, care a pătimit sub Ponţiu Pilat, s-a răstignit, a murit şi s-a îngropat şi s-a coborât în iad", dar nu se opreşte aici, merge mai departe: "Iar a treia zi a înviat din morţi, s-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui".

Învierea lui Isus este, aşadar, fundamentul şi esenţa creştinismului, inima credinţei şi a Bisericii. Fără învierea Domnului, Biserica ar fi ca un trup fără inimă, adică fără viaţă.

De două mii de ani răsună acest adevăr pe care Petru îl vestea primilor creştini în ziua de Rusalii: "Ei l-au omorât, atârnându-l pe cruce, dar Dumnezeu l-a înviat a treia zi". De douăzeci de veacuri istoria dă mărturie despre această minune şi despre această veste bună adusă de Cristos Fiul lui Dumnezeu în lume, o adevărată revărsare de iubire divină peste sărmana omenire.

Şi noi ne înscriem în această lungă serie de mărturisitori, vestind lumii marele adevăr al iubirii - Învierea Domnului. Cristos e viu şi prezent în mijlocul nostru!

E un adevăr săpat nu numai pe mormintele martirilor, pe zidurile marilor catedrale sau pe obeliscuri de granit, precum cel din Piaţa "Sfântul Petru" din Vatican, este un adevăr imprimat mai ales în inimile noastre.

Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat! - Cristos învinge, Cristos domneşte, Cristos de-a pururi stăpâneşte. Cristos e viu în inimile oamenilor şi revarsă peste lume bucurie şi speranţă.

Putem, aşadar, să transformăm aceste cuvinte, spunând şi mărturisind: iubirea învinge, iubirea domneşte, iubirea de-a pururi porunceşte.

Vestea cea bună a crucii şi a învierii ne însoţeşte mereu şi ne bucură. Acest adevăr îl repetăm cu credinţă, ori de câte ori celebrăm jertfa sfintei Liturghii, dar mai ales în sărbătoarea sărbătorilor, Paştele: "Moartea ta o vestim, Doamne, şi învierea ta o mărturisim, până când vei veni".

Împreună cu Preasfinţitul nostru Aurel şi cu toţi confraţii preoţi de la episcopie şi seminar, având în suflet această bucurie şi credinţă, adresez preoţilor noştri, persoanelor consacrate, familiilor şi tuturor credincioşilor şi oamenilor de bunăvoinţă salutul nostru plin de speranţă, dorinţele noastre creştineşti:

Cristos a înviat!

Sărbători fericite!

+ Petru Gherghel, episcop de Iaşi