Drumul Crăciunului
Ați auzit, cu siguranță, expresia "spiritul sărbătorilor". Cu câteva luni înainte de sfârșitul anului, începe un fel de euforie care-i cuprinde pe toți. Însă nu ni se spune despre ce fel de sărbători este vorba, care este spiritul lor, când încep și când se termină acestea. Se pare că e doar o comercializare a lor, iar când tragem linie, nu rămâne nimic.
Să vedem care este adevăratul spirit al sărbătorilor, să trecem la "dezvrăjirea" sărbătorilor, cum ar spune Andrei Pleșu.
Mai întâi, să fim clari: sărbătoarea pentru care ne pregătim este Crăciunul și nu oricare altă sărbătoare fără conținut și fără semnificație creștină. Mai exact, ce este Crăciunul? Ce ne învață el?
Crăciunul este un drum, acela al lui Dumnezeu care se face om, se apropie atât de mult încât devine unul de-al nostru. Iar răspunsul omului trebuie să fie pe măsură, un gest care să acopere distanțele, să apropie.
Omul este dator să parcurgă două drumuri: unul interior, de la "a avea" la "a fi", și altul exterior, de la sine spre celălalt.
Drumul interior înseamnă că omul trebuie să-și schimbe modul de a vedea Crăciunul, să-și schimbe inima. Da, avea dreptate Saint-Exupery, în Micul prinț, cadoul de Crăciun are farmecul său dat de brad, colinde, zâmbete... Însă nu trebuie să ne oprim la globuri, instalații, Moș Crăciun, ci trebuie să trecem la "Crăciunul inimii" (cum spune și colinda: "Mii de colinzi / Mii de colinzi / Creștine, sufletul să-l deschizi"). De ce această deschidere? Pentru "a vedea" lecția Betleemului.
La Betleem, Isus se naște în tăcere. Doar îngerii cântau. Azi, reclamele, ofertele par să ne surzească. Auzim doar că trebuie să avem și uităm cine suntem și cine este în centrul sărbătorii Crăciunului. La Betleem, Isus se naște în inimă. Maria nu vorbea lângă iesle, ea păstra toate în inima ei (Lc 2,19; 2,51). Credința este un act al inimii. Maria credea că pruncul este Fiul lui Dumnezeu. Zgomotul nu este prietenul lui Dumnezeu. În zgomot, nu-l putem auzi.
Să facem un pas mai departe: de la "a fi" la "a fi pentru", de la "a crede" la "a crede împreună". Dacă Isus este în inima noastră, atunci trebuie să-l întâlnim pe cale, să-l (re)cunoaștem în oameni.
Paradoxal, drumul cel mai lung este cel de la minte la suflet, de la "a ști" la "a face". Credința are nevoie (și) de fapte (cf. Iac 2,26).
Colindele nu ajung, dacă nu trec la fapte. Cadourile nu folosesc, dacă umilesc. Masa îmbelșugată este zadarnică, dacă suntem singuri. Și atunci? Trebuie să fim săraci pentru a putea dărui ceva. Săracul, pentru că nu are nimic de oferit, se dăruiește pe sine (cf. A. Pronzato, Via crucis). De aceea, cel mai frumos Crăciun l-am trăit în Africa. Nu aveam multe, dar aveam esențialul: bucuria de a crede că Dumnezeu vine între noi pentru că ne iubește. Bucurie exprimată prin cânt, rugăciune, o vorbă bună, o inimă căreia îi pasă. Atunci, celălalt este fratele meu și fiu al aceluiași Tată.
Trebuie să-i oferim lui Dumnezeu inima, să se nască în ea; să facem loc celuilalt în inimă, o inimă caldă în care să fie acasă, adică acceptat și primit. Nu există căldură mai mare decât cea a inimii. Fără ea, putem muri de frig și în mijlocul verii.
Așadar, Crăciunul este aproape, Crăciunul este aproapele. Dumnezeu se apropie așa de mult, încât devine banal, obișnuit și îl ignorăm. Lecția Betleemului este că nu ne putem opri la iesle, la aparențe, trebuie să mergem spre aproapele. Crăciunul nu este "vrajă", sentimentalism, ci ieșire (dăruire) din (de) sine pentru aproapele.
Crăciunul nu ne dă pace, ne neliniștește, ne pune pe drum(uri). Crăciunul este mai mult decât "a avea", este "a fi"; mai mult decât mine, este celălalt; mai mult decât rațiune, este suflet; mai mult decât aproape, este aproapele.
Dar tu, încotro de Crăciun?
Aurelian Herciu