Credinţa, darul iubirii lui Dumnezeu

În actul credinţei, mintea sau judecata are, desigur, rolul ei. Expresia "credinţă oarbă" înseamnă fideism, eroare condamnată de Biserică. Însă credinţa nu e rodul raţiunii, ci e darul lui Dumnezeu. Iar de acest dar beneficiază, în primul rând, favoriţii lui Dumnezeu: cei mici, cei simpli. Oricât am studia, oricâte cunoştinţe religioase am avea, fără lumina Duhului Sfânt, ele nu folosesc la nimic. "Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, vă va conduce la tot adevărul" (In 16,13a). E ceva asemănător cu lumina ce pătrunde prin vitraliile catedralelor gotice. Catedrala cu cele mai frumoase şi cele mai multe vitralii din lume (circa 30.000 de vitralii) este cea din Reims (Franţa). Catedrala este uriaşă şi întunecoasă. Când afară e înnorat, nu vezi nimic, nu-ţi poţi da seama ce reprezintă acele vitralii. Dar când iese soarele şi razele lui pătrund prin vitralii, dintr-odată catedrala se transformă într-un paradis. O privelişte feerică, fascinantă. Întreaga istorie a mântuirii poate fi văzută şi înţeleasă pe vitraliile pătrunse de lumina ce vine din afară.

Credinţa înseamnă maxim de certitudine, nu este un pariu pe care îl poţi pierde sau câştiga. Certitudine bazată pe cuvântul şi mărturia lui Dumnezeu: "Cel care crede are mărturia lui Dumnezeu în el; cine nu-l crede pe Dumnezeu, îl face mincinos, căci nu crede în mărturia pe care a dat-o Dumnezeu despre Fiul său", scrie sfântul Ioan (1In 5,10). Şi cum ştim că Dumnezeu nu ne înşală? Dovada supremă este iubirea pe care ne-a arătat-o sacrificându-l pe Fiul său pentru noi. Sacrificându-l pe Fiul său, Dumnezeu şi-a sacrificat propria inimă.

Scrie atât de frumos Paul Claudel: "Pe Calvar, suliţa lui Longin a trecut dincolo de inima lui Isus; ea a străpuns inima Tatălui, a ajuns în inima Sfintei Treimi". Credinţa, prin urmare, nu înseamnă doar aderarea minţii la nişte adevăruri reci şi abstracte, ci aderarea întregii fiinţe a omului: minte, inimă, voinţă, la iubirea fără margini a lui Dumnezeu. Toate adevărurile de credinţă, toate dogmele nu sunt altceva decât detalii, fragmente ale unicului adevăr de credinţă: Dumnezeu este iubire. Mărturisirea de credinţă creştină cea mai scurtă şi cea mai completă e cea formulată de sfântul Ioan în prima sa scrisoare: "Dumnezeu este iubire... şi noi am crezut în iubire" (1In 4,8.16).

Credinţa, aşadar, e, mai presus de toate, răspunsul nostru de iubire la iubirea lui Dumnezeu. Sfânta Tereza a Pruncului Isus în criza sfâşietoare de credinţă pe care a trăit-o în ultimele luni ale vieţii ne dă o lecţie extraordinară: aparent ea pierduse credinţa la nivel de judecată, a trăit experienţa dramatică şi disperată a ateului care se apropie de moarte cu convingerea că e pe pragul prăbuşirii definitive în neant; în schimb, şi-a păstrat credinţa în ceea ce are ea esenţial: la nivel de iubire.

Iubirea, ca răspuns al credinţei la iubirea lui Dumnezeu, nu înseamnă sentimente, emoţii, declaraţii verbale, ci împlinirea voinţei lui Dumnezeu, împlinirea poruncilor sale: acestea sunt faptele credinţei.

Cine zice "eu am credinţă, dar nu o practic" nu are credinţă în el, ci are un cadavru; căci credinţa fără fapte este moartă, se atrofiază, exact ca şi muşchii care nu se pun în mişcare. În Evanghelia după sfântul Ioan, Isus are o expresie surprinzătoare. El spune: "Cel care face adevărul vine la lumină". Adevărul se face, nu se spune? Traducătorii sunt puşi în încurcătură şi încearcă să o dreagă traducând cu: "Cel care acţionează conform adevărului", "cel care practică adevărul". Da, adevărul, credinţa se face, se trăieşte. Dacă nu se face, dacă cei care proclamă credinţa nu o trăiesc, credinţa nu se răspândeşte, nu se transmite, dimpotrivă, este discreditată şi ruinată de cei care "spun, dar nu fac". (Cred în Dumnezeu, p. 17-20)

Pr. Claudiu Dumea